antinomist, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (germ. Antinomist)

1. adept al antinomismului, doctrină care propovăduiește opoziția față de orice lege.

antiteză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. antithèse, gr. antithesis)

1. opoziție dialectică între două fenomene, idei, judecăți.
2. figură de stil care exprimă opoziția dintre două idei, fenomene, situații, personaje etc. puse reciproc în lumină.
3. (fil.; la Hegel) treapta a doua a triadei, opusă tezei.

concordanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. concordance)

1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondență (II, 1).
2. ~a timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziție dependentă în acord cu timpul verbului din propoziția regentă; corespondența timpurilor.
3. îmbinare armonioasă de sunete.
4. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu.
5. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă și chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoțite fiecare de un microcontext pertinent pentru înțelegerea lor.
6. (anton.) neconcordanță.

contrast

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contraste)

1. deosebire izbitoare între două sau mai multe lucruri, stări, acțiuni etc.
2. diferență între densitățile extreme ale unei imagini fotografice.
3. efect artistic obținut de un scriitor, pictor etc. prin opoziția ritmului, a ideilor, culorilor.
4. gen de poezie lirică medievală în care era folosit efectul artistic al opozițiilor de ritm, de idei etc.

procatalepsă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. prokatalepsis, anticipare)

1. figură de stil, constând în dislocarea și anticiparea unui membru al propoziției subordonate, îndeosebi a subiectului, și introducerea lui în propoziția regentă, ca obiect direct sau indirect al acesteia.

prolepsă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. prolepse, gr. prolepsis)

1. evocare în avans a unui eveniment ulterior.
2. procedeu în a plasa un cuvânt în propoziția care precedă pe cea în care ar trebui să fie.
3. figură retorică prin care se previne o obiecție; precepție.