concorda

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. concorder, lat. concordare)

1. a fi în acord; a corespunde, a se potrivi.

concordant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. concordant, it. concordante)

1. care concordă.
2. noțiuni ~e = noțiuni ale căror sfere coincid; (geol.) straturi ~e = straturi depuse paralel unele peste altele.

concordanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. concordance)

1. faptul de a concorda; potrivire, acord, corespondență (II, 1).
2. ~a timpurilor = ansamblu de reguli potrivit cărora se fixează timpul verbului dintr-o propoziție dependentă în acord cu timpul verbului din propoziția regentă; corespondența timpurilor.
3. îmbinare armonioasă de sunete.
4. (geol.) raportul dintre două (serii de) straturi care s-au sedimentat continuu.
5. specie evoluată de index (glosar), larg cultivată în filologia anglo-saxonă și chiar în cea romanică, constând în listarea cuvintelor, însoțite fiecare de un microcontext pertinent pentru înțelegerea lor.
6. (anton.) neconcordanță.

concordat

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. concordat, lat. concordatum)

1. tratat, convenție între un stat și papă.
2. înțelegere între un comerciant debitor și creditorii săi, privind modul și termenele de stingere a datoriilor.

concordatar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. concordataire)

1. adj. referitor la un concordat.
2. s. m. f. comerciant falit care a obținut un concordat (2).

acord

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accord, it. accordo)

1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare.
2. a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înțelegere; b) în unanimitate.
3. înțelegere privitoare la relațiile de colaborare și de cooperare între state, partide politice, organizații.
4. formă de retribuție a muncii prestate.
5. ~ global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate.
6. concordanță în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice.
7. (fiz.) egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie.
8. (muz.) reunire a cel puțin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale.

acordabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. accordable)

1. care poate fi în concordanță cu altceva.
2. (despre instrumente muzicale) care poate fi acordat.
3. (antonim) inacordabil.

acronie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (acron/ic/ + -ie)

1. lipsă de concordanță între timpul real al evenimentelor și cronologia ideală a narării lor.

anacolut

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anacoluthe)

1. greșeală de gramatică constând în întreruperea construcției sintactice, în frază, cauzată de neconcordanța dintre planul logic și cel gramatical al enunțului.

antinomic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. antinomique)

1. referitor la antinomie.
2. care creează o antinomie, o opoziție, uneori o contradicție.
3. (antonim) concordant.

aristotelian, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (engl. aristotelian)

1. I. care este în concordanță cu aristotelismul, sistemul filozofic al lui Aristotel; aristotelic, aristotelician.
2. II. adept al aristotelismului; susținător al doctrinei lui Aristotel; aristotelician.