Dictionar

ambusca

Parte de vorbire:  I. tr., refl.; II. refl.  
Etimologie: (fr. embusquer)

1. I. a (se) așeza în ambuscadă, a se ascunde pentru a aștepta inamicul.
2. II. (fam.) a rămâne în spatele frontului prin diverse aranjamente.
 

bălușcă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (băl + -ușcă)

1. (bot.) nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe (Ornithogalum).
2. (bot.) plantă erbacee, din familia liliaceelor, cu florile albe (Ornithogalum umbellatum).
 

brusca

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. brusquer)

1. a trata cu violență, brutal, aspru; a repezi.
2. a grăbi, a forța (o hotărâre, un deznodământ).
 

bumbușcă

Parte de vorbire:  s.f. (reg.)  
Etimologie: (magh. gombostü)

1. ac de gămălie; (reg.) bold.
2. nasture împistrit (ornat).
3. (var.) (reg.) bombușcă.
 

ofusca

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. offusquer, it. offuscare)

1. a se simți jignit, a se ofensa.
 

tăbălușcă

Parte de vorbire:  s.f. (Transilv.)  
Etimologie: (din tăbălușă, cu schimbare de sufix)

1. (zool.) diminutiv al lui cățea; cățea (mică); cățelușă, (Transilv.) tăbălușă.
 

abreacție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abréaction)

1. (psihan.) reapariție bruscă a unor tensiuni emoționale, regulate.
2. reacție de eliberare a unor tensiuni emoționale care altfel ar întreține conflictele psihice și ar genera tulburări durabile; reacție de apărare.
3. sin. catharsis.
 

absență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. absence, lat. absentia)

1. lipsa cuiva sau a ceva dintr-un loc; inexistență.
2. pierdere bruscă și de scurtă durată a cunoștinței.
3. (fig.) neatenție, distracție.
 

achenă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. akène, lat. achaena)

1. fruct uscat indehiscent, cu o singură sămânță.
2. fruct uscat indehiscent, monosperm, neaderent la pericarp.
 

acrimonios, -oasă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. acrimonieux)

1. care denotă acrimonie, acreală; caustic, mușcător, sarcastic.
2. (antonime) afabil, amabil.
 

ambusca

Parte de vorbire:  I. tr., refl.; II. refl.  
Etimologie: (fr. embusquer)

1. I. a (se) așeza în ambuscadă, a se ascunde pentru a aștepta inamicul.
2. II. (fam.) a rămâne în spatele frontului prin diverse aranjamente.
 

ambuscat, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.  
Etimologie: (fr. embusqué)

1. care este în ambuscadă.
2. (prin ext.) care se disimulează sau este disimulat.
3. (militar) care se bucură de o poziție ușoară, scutit de instrucție, pe timp de pace, sau care ocupă o poziție ferită de pericol pe timp de război; (fig.) învârtit.