Dictionar

coregent

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. corégent)

1. persoană care are parte legală la domnie împreună cu monarhul, domnind efectiv pe lângă acesta.
 

regent, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. régent, lat. regens, germ. Regent)

1. s. m. f. (cel) care guvernează cu titlu provizoriu un stat monarhic, ținând locul regelui în timpul unei regențe.
2. adj. (despre propoziții; și s. f.) căreia i se subordonează una sau mai multe propoziții; supraordonată.
3. (despre părți ale propoziției supraordonate) de care depinde o subordonată.
 

regență

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. régence)

1. guvernare a unui stat monarhic exercitată de una sau de mai multe persoane în timpul minorității sau al absenței regelui; perioada respectivă; persoanele care guvernează.
2. (ist.) nume care se dădea unor state musulmane din nordul Africii (Tripolitania, Algeria, Tunisia) guvernate printr-o delegație a sultanului din Constantinopol.
 

apodoză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apodose, gr. apodosis)

1. propoziție principală regentă a unei subordonate condiționate, așezată după aceasta.
 

apozitiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. appositif)

1. care servește ca apoziție; apozițional.
2. propoziție ~ă = propoziție cu rol de apoziție, pe lângă (un element din) regentă.
 

atributiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. attributif)

1. cu funcție de atribut.
2. propoziție ~ă = (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de atribut pe lângă un substantiv din regentă; propoziție relativă.
 

cauzal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. causal, lat. causalis)

1. de cauză, referitor la cauză.
2. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care arată săvârșirea acțiunii din regentă; conjucție ~ă = conjuncție care introduce o propoziție cauzală.
3. (log.) implicație ~ă = implicație care exprimă relația cauzală în propozițiile condiționale.
 

circumstanțial, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. circonstanciel)

1. care depinde de o circumstanță.
2. complement ~ (și s. n.) = complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea verbului; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial al unui verb din regentă.
 

completiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. completivus, fr. complétif)

1. care complinește.
2. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de complement pe lângă verbul din regentă.