OK
X
alcooltest
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. alcooltest)
1.
aparat
pentru
determinarea
prezenței
alcoolului
în
sânge.
autotest
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. autotest)
1.
chestionar
la
care
răspunde
însuși
autorul
pe
baza
unor
coeficienți
numerici
stabiliți
pentru
fiecare
întrebare.
biotest
Parte de vorbire:
s.n.
Etimologie: (bio- + test)
1.
metodă
standard
pentru
măsurarea
modului
în
care
o
substanță
(vitamină,
hormon
sau
un
îngrășământ)
acționează
asupra
unui
organism
sau
asupra
unui
țesut
din
acel
organism;
test
biologic.
contraprotest
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (it. controprotesta)
1.
protest,
ca
răspuns
la
un
alt
protest.
minitest
Parte de vorbire:
s.n.
Etimologie: (mini- + test)
1.
test
de
dimensiuni
reduse;
test
redus.
ortotest
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (germ. Orthotest)
1.
instrument
pentru
măsurarea
dimensiunilor
pieselor
fabricate
în
serie.
abhora
Parte de vorbire:
vb. tr.
Etimologie: (fr. abhorrer, lat. abhorrere „a se îndepărta cu oroare de”)
1.
a
avea
oroare,
aversiune
pentru
un
lucru
sau
persoană;
a
urî,
a
detesta.
ab intestat
Parte de vorbire:
loc. adj.
Etimologie: (lat. ab intestat)
1.
(jur.)
(despre
o
succesiune)
care
se
află
în
absența
unui
testament,
situație
în
care
legea
reglementează
transmiterea
bunurilor.
acantocefali
Parte de vorbire:
s.m. pl.
Etimologie: (fr. acanthocéphales)
1.
(zool.)
clasă
de
viermi
nematelminți,
paraziți
intestinali,
fără
tub
digestiv,
cu
un
rostru
cefalic
sau
cu
un
fel
de
trompă
cu
cârlige;
(la
sg.)
vierme
din
această
clasă.
acces
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. accès, lat. accessus)
1.
posibilitate
de
a
ajunge,
de
a
pătrunde
într-un
anumit
loc,
la
cineva
etc.;
intrare,
loc
pe
unde
se
pătrunde
undeva.
2.
(med.)
simptome
care
apar
brusc
și
determină
o
stare
acută
a
unei
boli.
3.
(fig.)
izbucnire
trecătoare
și
violentă
a
unei
stări
sufletești.
4.
(inform.)
proprietatea
sistemelor
de
memorie
de
a
permite
înregistrarea
și
regăsirea
informației.
accesoriu, -ie
Parte de vorbire:
adj., s.
Etimologie: (fr. accessoire, lat. accessorius)
1.
adj.
care
însoțește
un
element
principal,
dependent
de
acesta;
secundar,
neesențial.
2.
adj.,
s.n.
(obiect,
piesă,
dispozitiv)
anex.
acolit, -ă
Parte de vorbire:
I. s.m.f., II. s.m.
Etimologie: (fr. acolyte, lat. acolythus, gr. akolythos)
1.
I.
persoană
care
urmează
îndeaproape
ideile
cuiva.
2.
persoană
care
ajută
pe
cineva
într-o
acțiune
(reprobabilă);
complice.
3.
II.
ajutor
al
preotului
în
cultul
catolic.
4.
divinitate
secundară
care
însoțește
o
divinitate
principală.