Dictionar

german, -ă I

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. germanus, fr. germain)

1. (pl.) popoare indo-europene care au locuit în antichitate în centrul, vestul și estul Europei.
2. adj., s. m. f. (locuitor) din Germania.
3. (s. f.) limbă vorbită de germani (II).
 

germanic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. germanique, lat. germanicus)

1. propriu germanilor.
2. limbi ~ce = grup de limbi indo-europene vorbite în centrul și nordul Europei.
 

germanism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. germanisme)

1. cuvânt, expresie proprii limbii germane; cuvânt de origine germană pătruns într-o altă limbă și neintegrat de aceasta.
2. germanitate.
 

germanist, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. germaniste, germ. Germanist)

1. specialist în germanistică.
2. specialist în limbi germanice, literatură sau civilizație germanică.
 

germanistică

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Germanistik)

1. disciplină care studiază limbile și literaturile germanice.
 

germanitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (german + -itate)

1. caracterul a ceea ce este german; germanism (2).
2. lumea germanică.
 

acotiledonat, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. acotylédoné/s/)

1. adj. (despre plante) cu embrionul fără cotiledoane; acotiledon, necotiledonat.
2. s.f. pl. clasă de plante cu embrionul neformat înainte de germinare.
 

acroblasteză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acroblastèse)

1. ieșire a tubului germinativ prin vârful sporului, la licheni.
 

acrospiră

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acrospire)

1. tulpiniță răsucită de la vârful seminței, în germinație.
 

afrikaans

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. afrikaans)

1. limbă de origine olandeză, vorbită de afrikanderi.
2. limba germanică destul de apropiată de olandeză, vorbită în Africa de Sud, unde are statut de limbă oficială, și în Namibia (și, într-o măsură mai mică, Botswana, Zambia și Zimbabwe).
 

albumen

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr., lat. albumen)

1. substanță nutritivă a semințelor unor plante.
2. țesutul de rezervă al semințelor furnizând embrionului în cursul germinației substanțele nutritive.
 

alelopatie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. allélopathie)

1. (biol.) interacțiune stabilită între plantele superioare prin intermediul diferiților produși metabolici.
2. (biol.) fenomen biologic prin care un organism produce una sau mai multe substanțe biochimice, care influențează germinarea, creșterea, supraviețuirea și reproducerea altor organisme.