Dictionar

intuiție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. intuition, lat. intuitio, it. intuizione)

1. capacitate a gândirii de a descoperi nemijlocit și imediat adevărul pe baza experienței și a cunoștințelor dobândite anterior, fără raționamente logice preliminare.
2. metodă didactică de predare și însușire a cunoștințelor pornind de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate.
3. pătrunderea instinctivă în esența unui lucru; descoperire bruscă, revelatorie a unui adevăr, a soluției unei probleme.
4. inspirație, presentiment.
 

arhetip

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. archétype, lat. archetypum)

1. (fil.; la Platon) modelul prim, inițial, ideal al obiectelor sensibile, considerate ca reprezentări imperfecte și copii ale sale.
2. fiecare din modulii ancestrali universali ai intuiției și intelectului care apar, potrivit psihologiei abisale, în vis și în mituri.
3. tip originar, prim.
4. original (manuscris, operă) după care se fac reproduceri.
 

feeling

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (engl. feeling)

1. manieră de a simți o situație; stare afectivă; intuiție afectivă.
2. (muz.) sentiment manifestat într-o interpretare muzicală; simțire, sensibilitate.
 

intui

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (it. intuire, lat. intueri)

1. a înțelege, a pătrunde ceva prin intuiție, pe baza unor cunoștințe temeinice și a experienței acumulate.
 

intuire

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (intui)

1. faptul de a intui; înțelegere, pătrundere, sesizare nemijlocită.
2. ~ vie = intuiție senzorială.
 

intuitiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. intuitif)

1. (despre cunoaștere, gândire) care procedează prin intuiție.
2. metodă ~ă = metodă care îmbină expunerea teoretică cu observarea directă a obiectelor sau fenomenelor.
 

intuiționist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. intuitionniste)

1. I. referitor la intuiționism.
2. care se referă la doctrina intuiției.
3. II. adept al intuiționismului.
4. (antonim) raționalist.