OK
X
intui
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (it. intuire, lat. intueri)
1.
a
înțelege,
a
pătrunde
ceva
prin
intuiție,
pe
baza
unor
cunoștințe
temeinice
și
a
experienței
acumulate.
intuire
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (intui)
1.
faptul
de
a
intui;
înțelegere,
pătrundere,
sesizare
nemijlocită.
2.
~
vie
=
intuiție
senzorială.
intuiție
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. intuition, lat. intuitio, it. intuizione)
1.
capacitate
a
gândirii
de
a
descoperi
nemijlocit
și
imediat
adevărul
pe
baza
experienței
și
a
cunoștințelor
dobândite
anterior,
fără
raționamente
logice
preliminare.
2.
metodă
didactică
de
predare
și
însușire
a
cunoștințelor
pornind
de
la
reflectarea
senzorială
nemijlocită
a
obiectelor
și
fenomenelor
studiate.
3.
pătrunderea
instinctivă
în
esența
unui
lucru;
descoperire
bruscă,
revelatorie
a
unui
adevăr,
a
soluției
unei
probleme.
4.
inspirație,
presentiment.
intuiționism
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. intuitionnisme)
1.
curent
filozofic
iraționalist
care
opune
rațiunii
intuiția,
concepută
ca
o
facultate
analoagă
cu
instinctul,
cu
simțul
artistic
sau
cu
revelația
divină,
considerând
că
aceasta
ar
pătrunde
nemijlocit
în
esența
obiectelor.
2.
orientare
metodologică
care
nu
acceptă
logica
drept
știință
ce
precedă
matematica,
considerând
că
scopul
acestora
se
reduce
la
construirea
și
intuirea
formațiunilor
matematice
și
logice.
3.
curent
idealist-subiectiv
care
susține
că
noțiunile
morale
nu
pot
fi
fundamentale
decât
în
mod
intuitiv.
intuiționist, -ă
Parte de vorbire:
I. adj., II. s.m.f.
Etimologie: (fr. intuitionniste)
1.
I.
referitor
la
intuiționism.
2.
care
se
referă
la
doctrina
intuiției.
3.
II.
adept
al
intuiționismului.
4.
(antonim)
raționalist.
intuitiv, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. intuitif)
1.
(despre
cunoaștere,
gândire)
care
procedează
prin
intuiție.
2.
metodă
~ă
=
metodă
care
îmbină
expunerea
teoretică
cu
observarea
directă
a
obiectelor
sau
fenomenelor.
jintui
Parte de vorbire:
vb. tr.
Etimologie: (cf. jintiță)
1.
a
frămînta
cașul
pentru
a-l
stoarce
de
zerul
rămas
după
strecurat.
2.
a
clătina
un
vas
cu
lichid,
pentru
ca
acesta
să
se
mestece.
3.
a
aduce
pe
cineva
la
ordine;
a
muștrului.
4.
a
scormoni
focul;
a
sparge
cărbunii
din
foc.
5.
a
unge
hainele
cu
un
fel
de
unt
pentru
a
le
apăra
de
insecte.
6.
(fig.)
a
bate
pe
cineva.
7.
(fig.)
a
stoarce
pe
cineva
de
avere.
antiraționalist, -ă
Parte de vorbire:
I. adj., II. s.m.f.
Etimologie: (fr. antirationaliste)
1.
I.
se
spune
despre
o
persoană
care
se
opune
raționalismului.
2.
care
se
opune
cunoașterii
raționale
și
care
apelează
la
procesele
intuitive
de
înțelegere
a
lumii
concrete.
3.
II.
adept
al
antiraționalismului.
4.
cel
care
se
opune
doctrinelor
raționaliste.
5.
(antonim)
raționalist.
arhetip
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. archétype, lat. archetypum)
1.
(fil.;
la
Platon)
modelul
prim,
inițial,
ideal
al
obiectelor
sensibile,
considerate
ca
reprezentări
imperfecte
și
copii
ale
sale.
2.
fiecare
din
modulii
ancestrali
universali
ai
intuiției
și
intelectului
care
apar,
potrivit
psihologiei
abisale,
în
vis
și
în
mituri.
3.
tip
originar,
prim.
4.
original
(manuscris,
operă)
după
care
se
fac
reproduceri.
brand
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (germ. Brandt)
1.
aruncător
de
bombe
sau
mine,
cu
țeavă
neghintuită
în
interior
și
traiectoria
curbă.
carabină
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. carabine)
1.
pușcă
ușoară,
cu
țeavă
scurtă,
ghintuită.
2.
cârlig
închis
cu
arc,
cu
care
se
prind
obiecte;
carabinieră.
constructivism
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. constructivisme)
1.
orientare
estetică,
în
artele
plastice,
literatură
și
muzică,
care
concepe
realitatea
într-o
viziune
de
forme
geometrice,
spațiale,
și
care
luptă
pentru
puritatea
și
simplitatea
liniilor,
pentru
corelarea
artei
cu
tehnica
modernă.
2.
curent
în
arhitectură
care
susține
că
forma
arhitecturală
trebuie
să
fie
expresia
structurii
constructive
a
clădirii.
3.
concepție
care
recunoaște
rolul
activ,
creator
al
gândirii
în
procesul
cunoașterii.
4.
concepție
a
școlii
intuiționiste
din
filozofia
matematicii
potrivit
căreia
activitatea
constructivă
este
baza
exigenței
matematice.
crucifica
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (după fr. crucifier)
1.
a
executa
un
condamnat
prin
țintuire
pe
cruce;
a
răstigni.
2.
(fig.)
a
chinui.