Dictionar

subordona

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. subordonner)

1. a face ca cineva sau ceva să depindă de altcineva sau de altceva; a determina o ordine de dependență de la inferior la superior; a supune.
 

subordonare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (subordona)

1. acțiunea de a subordona; dependență, supunere.
2. raport sintactic de dependență gramaticală între un element subordonat și un element regent.
3. cuprindere a unei noțiuni cu sferă mai mică în alta cu sferă mai mare.
 

subordonat, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. subordonné)

1. adj. care se subordonează.
2. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție care determină o altă propoziție, depinzând de ea; propoziție secundară; noțiune ~ă = noțiune mai puțin generală care se cuprinde în alta cu sfera mai mare.
3. s. m. f. inferior; subaltern.
 

subordonator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (subordona + -tor)

1. care subordonează.
2. conjuncție ~oare = conjuncție care stabilește un raport de subordonare (2) între propozițiile subordonate și regentă.
 

adjunct, -ă

Parte de vorbire:  adj., s. m. f.  
Etimologie: (lat. adiunctus, cf. germ. Adjunkt, fr. adjoint)

1. (persoană) cu funcție imediat subordonată unui conducător de instituție etc.
 

afilia

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. affilier, lat. affiliare)

1. refl. a se alătura unei organizații, instituții etc. de același fel, subordonându-i-se.
2. tr. a stabili anumite raporturi de subordonare.
 

ancilar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. ancilaire)

1. referitor la servitori; de slugă.
2. iubiri ~e = relații galante, legături cu servitorii.
3. (prin ext.) subordonat, umil.
 

apodoză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. apodose, gr. apodosis)

1. propoziție principală regentă a unei subordonate condiționate, așezată după aceasta.
 

atributiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. attributif)

1. cu funcție de atribut.
2. propoziție ~ă = (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de atribut pe lângă un substantiv din regentă; propoziție relativă.
 

augustinism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. augustinisme)

1. doctrina augustinilor, care exaltă puterea grației divine, concilierea platonismului cu doctrina creștină și subordonarea filozofiei față de credință.