determina

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. déterminer, lat. determinare)

1. a fi cauza imediată a unui fapt, fenomen sau proces; a condiționa, a cauza.
2. a stabili cu precizie (o dată un termen).
3. a calcula (pe baza unor date).
4. a convinge, a decide la ceva.
5. a preciza, a lămuri sau a restrânge sensul unui cuvânt, al unei propoziții.
6. (mat., fiz.) a afla valoarea unei mărimi; a măsura.

determinabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. déterminable)

1. care poate fi determinat (ex. valoare ~ă).
2. (antonime) indeterminabil, nedeterminabil.

determinăciune

Parte de vorbire:  s.f. (învechit)  
Etimologie: (determina + -ăciune, cf. lat. determinatio, -onis)

1. stabilire a limitelor între care se situează un lucru, un fenomen, un fapt et cetera; determinare.
2. operație logică prin care se trece de la noțiuni generale la noțiuni mai puțin generale și cu o sferă mai restrânsă, dar cu un conținut mai bogat; determinare.
3. precizare a caracterelor, a însușirilor (cantitative, calitative etc.) ale unui obiect, ale unui fenomen et cetera; determinare.
4. precizare a sensului (lexical sau gramatical) al unui cuvânt sau al unei propoziții cu ajutorul unui determinant; determinare.
5. deducere pe baza anumitor date; determinare.

determinant, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. déterminant)

1. adj. care determină; hotărâtor; determinativ.
2. s. m. factor, cauză, relație etc. cu rol hotărâtor în producerea unui eveniment, fenomen, situație, reacție.
3. (mat.) simbol compus din numere așezate în linii și coloane reprezentând o expresie algebrică și folosit mai ales în rezolvarea ecuațiilor.
4. s. n. element lingvistic care determină alt element.

determinare

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT determinatio; identificatio
2. FR détermination; identification
3. EN determination; identification
4. DE Bestimmung; Identifizierung
5. RU определение; отождествление; идентификaция
6. HU meghatározás

determinare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (determina)

1. acțiunea de a determina.
2. operație logică, inversă generalizării, prin care se trece de la noțiuni mai generale la noțiuni mai puțin generale.
3. precizare a conținutului unui cuvânt sau al unei propoziții (determinat) cu ajutorul unui determinant.

determinat de

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT determinavit
2. FR déterminé par
3. EN determinated by
4. DE bestimmt von; identifiziert von; festgelegt von
5. RU определил
6. HU meghatározta

abscisă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abscisse, lat. /linea/ abscissa)

1. (mat.) număr real care indică pe o axă lungimea și sensul segmentului cuprins între originea axei și un punct dat, determinând poziția acestuia.
2. prima coordonată carteziană (orizontală) a unui punct.

acces

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. accès, lat. accessus)

1. posibilitate de a ajunge, de a pătrunde într-un anumit loc, la cineva etc.; intrare, loc pe unde se pătrunde undeva.
2. (med.) simptome care apar brusc și determină o stare acută a unei boli.
3. (fig.) izbucnire trecătoare și violentă a unei stări sufletești.
4. (inform.) proprietatea sistemelor de memorie de a permite înregistrarea și regăsirea informației.

acetoză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acétose)

1. boală la rumegătoare determinată de prezența în exces de corpi cetonici în organism.

acidimetrie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acidimétrie)

1. capitol din analiza volumetrică având ca obiect determinarea concentrației soluțiilor acide.

adiționa

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. additionner)

1. a face o adunare, a face suma unei operații; a aduna.
2. a reuni mai multe cantități pentru a determina valoarea totală.
3. a adăuga un element la altul.
4. (antonime) a scădea, a reduce.

adjectiv

Parte de vorbire:  I. s.n., II. adj.  
Etimologie: (lat. adiectivum, fr. adjectif)

1. I. (gram.) parte de vorbire (flexibilă) care determină un substantiv, denumind o însușire.
2. (gram.) cuvânt care se atașează unui substantiv pentru a-l califica sau determina.
3. (gram.) cuvânt care desemnează o calitate sau o proprietate a unei substanțe, spre deosebire de substantiv care desemnează substanța în sine.
4. II. (chimie) care se adaugă la ceva; care necesită un adaos.