grația

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. gracier, it. graziare)

1. a suspenda executarea pedepsei unui condamnat sau a o comuta în alta mai ușoară.

dizgrația

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (după fr. disgracier)

1. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație.

exempli gratia

Parte de vorbire:   loc. adv.  
Etimologie: (lat. exempli gratia)

1. după cum arată exemplele; de exemplu.

verbi gratia

Parte de vorbire:  locuțiune adverbială  
Etimologie: (lat. verbi gratia)

1. locuțiune folosită pentru a adăuga informații explicative sau pentru a afirma ceva în cuvinte diferite, cu înțelesul „de exemplu”.

carismă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. charisme, gr. kharisma)

1. dat particular conferit oamenilor prin grația divină; har.

contemperație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contempération, lat. contemperatio)

1. impuls presupus a proveni de la grația divină și care ar face să încline voința către ceva, fără a o determina însă.

felinitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. félinité)

1. caracter felin, ansamblu de comportamente caracteristice ale pisicii.
2. (literar) care are flexibilitatea, grația și viclenia unei pisici.
3. suplețe, agerime, grație (în mișcări).

grație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. gratia, it. grazia, /II/ fr. grâce à)

1. drăgălășenie, gingășie, finețe, eleganță (în atitudini, în mișcări).
2. (pl.) atitudini, cuvinte drăgălașe.
3. bunăvoință, favoare.
4. a intra în ~ ile cuiva = a obține bunăvoința cuiva.
5. har, ajutor supranatural pe care divinitatea îl acordă oamenilor pentru a se mântui.
6. stare de ~ = creație poetică; poezie; ipostază, inspirație poetică.
7. lovitură de ~ = lovitură care aduce sfârșitul, moartea.
8. (mit.) fiecare dintre cele trei zeități care personificau grația și frumusețea feminină.
9. prep. cu ajutorul, datorită.

karma

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (engl., fr., sancr. karma)

1. noțiune a filozofiei budiste care desemnează renașterile și reîncarnările succesive ale sufletelor, migrația acestora după moarte, în funcție de faptele săvârșite pe pământ; fatalitate, destin.

pelagianism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. pélagianisme)

1. doctrină eretică creștină care nega urmările păcatului originar, susținând că oamenii pot săvârși binele și fără grația divină.