televorbitor

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (tele1- + vorbitor)

1. instalație telefonică specială care permite ca vocea celui care vorbește să fie auzită simultan de mai multe posturi.

vorbitor, -oare

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f., III. s.n.  
Etimologie: (vorbi + -tor; III. fr. parloir)

1. I. care vorbește; care folosește limbajul articulat.
2. care vorbește plăcut (și mult); vorbăreț, comunicativ.
3. care constituie o dovadă serioasă; care vorbește de la sine; evident, edificator, elocvent.
4. II. persoană care vorbește, care folosește limbajul articulat.
5. persoană care povestește, care discută cu alții.
6. persoană care are darul de a vorbi frumos și liber în public; orator.
7. III. cameră specială în cămine, în cazărmi etc., destinată întrevederilor celor internați cu persoane venite din afară; parloar.
8. difuzor pentru amplificarea vocii.

vorbitorește

Parte de vorbire:  adv. (înv.)  
Etimologie: (vorbitor + -ește)

1. prin discuții.

vorbitorie

Parte de vorbire:  s.f. (înv.)  
Etimologie: (vorbitor + -ie)

1. însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant, convingător; elocvență.
2. vorbă multă și fără rost; vorbărie.

anglofon, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. anglophone)

1. I. care vorbește engleza; care se exprimă în engleză.
2. (regiune) unde se vorbește engleza.
3. II. vorbitor de limbă engleză.
4. persoană care folosește de obicei engleza ca limbă de comunicare.

antevorbitor, -oare

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (după germ. Vorredner)

1. vorbitor care precedă într-o adunare alt vorbitor.

arabofon, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. arabophone)

1. (vorbitor) de limbă arabă.

bilingvism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bilinguisme)

1. situație a unui vorbitor bilingv.

competență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. compétence, lat. competentia)

1. capacitate a cuiva de a se pronunța asupra unei probleme, de a face ceva.
2. aptitudine, calitate a unei autorități, a unui funcționar de a exercita anumite atribuții.
3. a fi de ~a cuiva = a intra în atribuțiile cuiva; a-și declina ~a = a se declara fără autoritate, fără pregătirea necesară sau legală pentru a soluționa un litigiu.
4. știința lingvistică implicită, interiorizată de subiecții vorbitori ai unei limbi.
5. particularitate a unui agent morfogenetic de a deplasa elementele unei roci.
6. (biol.) capacitate a celulelor de a reacționa la semnale de dezvoltare.

conferențiar, -ă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. conférencier)

1. cel care ține o conferință, vorbitor.
2. grad în învățământul superior.