discorie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (cf. gr. kore „pupilă”, fr. dyscorie)

1. (med.) anomalie a formei pupilei ochiului (prea mică, prea mare, ovală, verticală etc.) care, în marea majoritate a cazurilor, nu afectează calitatea vederii și acomodării.

exhaustiune

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. exhaustion, lat. exhaustio)

1. epuizare (completă) de energie, sleire.
2. acțiunea de a epuiza un lichid sau fluid.
3. (matematică) descrie o metodă de calcul care face posibilă obținerea unor rezultate din ce în ce mai precise.
4. (logică) metodă de analiză constând în enumerarea tuturor cazurilor posibile, a tuturor ipotezelor cuprinse într-o întrebare.
5. (var.) (înv.) esaustiune.

generalmente

Parte de vorbire:  adv.  
Etimologie: (fr. généralement, it. generalmente)

1. din punct de vedere general.
2. în general, de obicei, în majoritatea cazurilor.

impaludare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr., engl. impaludation)

1. apariția și înmulțirea cazurilor de malarie într-o anumită regiune.

incidență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. incidence)

1. întretăiere a unui fascicul de radiații cu o suprafață.
2. punctul de ~ = punct în care un fascicul de radiații întâlnește o suprafață; unghi de ~ = unghi pe care îl face un asemenea fascicul cu perpendiculara în punctul de incidență; plan de ~ = planul determinat de fasciculul incident și normala în punctul de incidență.
3. situație a unei propoziții incidente.
4. (biol.) prezența unui caracter, normal sau patologic, într-o populație oarecare.
5. (med.) totalitatea cazurilor de îmbolnăvire provocată de o boală infecțioasă într-un interval de timp, raportată la populația totală.
6. (în radiologie) situație a corpului de iradiat (pentru diagnostic sau terapie) față de sursa de radiații.
7. (fig.) repercusiune, consecință.

oblic, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. oblique, lat. obliquus)

1. adj. înclinat față de o dreaptă sau de un plan; pieziș.
2. (lingv.) caz ~ = denumire a cazurilor care nu exprimă un raport direct (genitivul, dativul, ablativul etc.).
3. adj., s. n. (mușchi) a cărui acțiune se exercită în direcții neparalele cu planul de simetrie a corpului.
4. s. f. (mat.) dreaptă care nu este perpendiculară pe dreapta, sau pe planul dat.