dubla

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. doubler)

1. tr., refl. a (se) face de două ori mai mare; a (se) îndoi.
2. tr. a face o lucrare similară cu alta existentă, sau care servește aceluiași scop ca și prima.
3. a căptuși (o haină, bordajul sau puntea unei nave etc.).
4. a înlocui un actor într-un anumit rol pe care îl deține într-o distribuție, a fi dublura unui actor; (fig.) a secunda, a însoți.
5. a executa un dublaj (1).
6. (sport) a depăși cu un tur un concurent.
7. (mar.) a ocoli cu nava un obstacol sau un reper de navigație.
8. a întări o velă în vederea luptei sau în caz de vreme rea.

dublă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. double)

1. variantă a fiecărui cadru dintr-un film, care se turnează de mai multe ori, pentru a se obține efectul artistic urmărit de regizor.
2. minge dublă.
3. (echit.) săritură dublă.
4. (scrimă) dublă lovitură.
5. (la unele jocuri cu zaruri) căderea aceluiași număr de puncte la ambele zaruri.

dedubla

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. dédoubler)

1. refl. a se împărți în două; a avea (simultan sau pe rând) două stări, aspecte, forme sau personalități diferite.

dublaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. doublage)

1. (cinem.) sincronizare a traducerii textului vorbit al unui film cu mișcările și scenele lui.
2. (mar.) căptușeală de scânduri sau de tablă aplicată pe punte sau bordaj.
3. întăritură a unei vele.

alenă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. alléne)

1. hidrocarbură aciclică nesaturată, cu dublă legătură în moleculă.

amfigen, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. amphigène)

1. cu origine dublă.
2. (despre organe vegetale) cu creștere la ambele extremități.

aulos

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr., gr. aulos)

1. instrument de suflat cu ancie dublă, la grecii antici.

biarticulat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. biarticulé)

1. cu două articulații; având o articulație dublă.

biclonal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (bi- + engl., fr. clonal)

1. (med.) cu dublă reproducere.

bicordatură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. bicordatura)

1. (muz.) gamă dublă executată pe instrumente la care se cântă cu arcuș.