inductiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. inductif, lat. inductivus)

1. care procedează prin inducție, rezultă dintr-o inducție.
2. (fizică) care se referă la inducție (electromagnetică); care se datorează fenomenelor de inducție.
3. metodă ~ă = metodă de cercetare care procedează prin ridicarea de la particular la general, prin urmărirea trecerii de la efect la cauză.
4. (electr.) circuit ~ = circuit unde are loc inducția; circuit cu inducție proprie.
5. (logică) (anton.) deductiv.

inductivitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (germ. Induktivität)

1. (fizică) mărime egală cu raportul dintre fluxul magnetic stabilit printr-un circuit de curentul care trece prin el sau printr-un alt circuit și intensitatea curentului respectiv; inductanță.

antiinducție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anti-induction)

1. (telec.) eliminare, reducere a efectelor inductive perturbatoare dintre circuite paralele.

baconism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. baconisme)

1. filozofia lui Francis Bacon, care, combătând scolastica și metoda deductivă, a pus bazele metodei inductive moderne.

epagogic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. épogogique)

1. (la Aristotel; despre silogisme) inductiv.

induce

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. inducere)

1. a împinge, a îndemna pe cineva să facă ceva; a incita; a determina.
2. a ~ în eroare = a înșela.
3. (log.) a face un raționament inductiv.
4. a produce o inducție electromagnetică.
5. a produce, a cauza, a provoca.

inductanță

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. inductance)

1. (fizică) mărime egală cu raportul dintre fluxul magnetic care străbate un circuit și intensitatea curentului care îl produce; inductivitate.

rezistor

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. résisteur, engl. resitor)

1. element de circuit electric cu inductivitate și capacitate neglijabile, dar care, având rezistență electrică, poate fi introdus într-un circuit electric; rezistență (I, 4).