Dictionar

canonic 2, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. canonique, lat. canonicus)

1. conform cu canoanele bisericești; canonial.
2. recunoscut de biserică.
3. drept ~ = drept bisericesc.
4. după anumite norme, bine stabilite; normativ.
5. (mat.) formă (sau ecuație) ~ă = formă, ecuație simplă care poate fi redusă, cu ajutorul schimbării unor variabile, la un număr oarecare de forme sau ecauții.
 

cavitație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. cavitation)

1. (tehnologie) fenomen constând în producerea într-un curent de lichid a unui vid parțial, datorită schimbării stării de agregare, care provoacă izbituri în pereții conductei prin care circulă lichidul.
2. (hidraulică) formarea de bule de gaz și vapori într-un lichid supus depresiunii.
3. (fizică) formarea de cavități gazoase într-un lichid supus undelor ultrasonice.
4. (var.) (înv.) cavitațiune.
 

cenogeneză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cénogenèse)

1. (biol.) apariția de caractere noi în urma schimbării condițiilor de mediu.
 

complianță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. compliance)

1. mărime care indică gradul de elasticitate al unui sistem mecanic.
2. (med.) variație a volumului pulmonar datorată schimbării de presiune.
3. acord, supunere, ascultare, conformare comportamentală.
4. adeziune a bolnavului la mijloacele terapeutice necesare ameliorării stării sale de sănătate.
 

emergență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. émergence)

1. ieșire a unui corp, a unei radiații dintr-un mediu.
2. (biol.) apariție a unui organ nou sau a unor proprietăți noi, de ordin superior.
3. (fig.) formă a schimbării văzută ca o naștere efectivă a ceva cu totul nou.
 

imobilist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. immobiliste)

1. I. referitor la imobilism (atitudine care constă în refuzul schimbării, transformării).
2. care provine din imobilism.
3. care nu progresează, care nu se schimbă.
4. II. adept al imobilismului.
5. (antonim) progresist.