OK
X
denegare
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (denega)
1.
acțiunea
de
a
denega.
2.
(jur.)
~
de
dreptate
=
refuzul
nejustificat
al
unei
instanțe
judecătorești
de
a
soluționa
o
pricină
cu
care
a
fost
sesizată.
denegație
Parte de vorbire:
s.f. (înv.)
Etimologie: (fr. dénégation)
1.
acțiunea
de
a
denega
și
rezultatul
ei;
denegare.
2.
refuzul
de
a
recunoaște
drept
adevărată
o
afirmație
făcută
de
oponent
în
timpul
unei
proceduri;
negare
în
justiție.
3.
(var.)
denegațiune.
dialog
Parte de vorbire:
s.n.
Etimologie: (fr. dialogue, lat. dialogus)
1.
comunicare
verbală
între
două
persoane,
cel
mai
adesea,
sau
grupuri
de
persoane;
(prin
metonimie)
conținutul
prezentei
comunicări.
2.
schimb
de
opinii
între
reprezentanții
a
două
partide,
state
etc.
3.
ansamblu
de
replici
schimbate
între
personajele
unei
piese
de
teatru
sau
ale
unui
film;
pasaj
dintr-o
operă
literară
care
reproduce
convorbirea
unor
personaje.
4.
~
interior
=
replicile
pe
care
le
schimbă
cu
sine
însuși
un
personaj
literar.
5.
scriere
redactată,
lucrare
care
adoptă
forma
unui
interviu,
o
conversație
între
două
sau
mai
multe
persoane.
6.
alternare
de
fraze
muzicale
care
parcă
răspund
una
alteia,
executate
de
două
voci
sau
instrumente
ori
chiar
de
un
singur
instrument
cu
registre
diferite.
7.
(muzică)
două
părți
care
își
răspund
reciproc
și
care
adesea
se
reunesc.
8.
(expr.)
~ul
surzilor
=
conversație
imposibilă
între
doi
(sau
mai
mulți)
indivizi,
din
cauza
refuzului
reciproc
de
a
asculta
opinia
și
punctul
de
vedere
al
celuilalt
(celorlați).
9.
(antonime)
monolog,
soliloc.
imobilist, -ă
Parte de vorbire:
I. adj., II. s.m.f.
Etimologie: (fr. immobiliste)
1.
I.
referitor
la
imobilism
(atitudine
care
constă
în
refuzul
schimbării,
transformării).
2.
care
provine
din
imobilism.
3.
care
nu
progresează,
care
nu
se
schimbă.
4.
II.
adept
al
imobilismului.
5.
(antonim)
progresist.
inobediență
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (in- + obedienţă)
1.
lipsă
de
obediență;
refuzul
de
a
se
supune
unei
legi,
unui
regulament;
nesupunere.
2.
(antonime)
obediență,
supunere.
iraționalist, -ă
Parte de vorbire:
I. adj., II. s.m.f.
Etimologie: (fr. irrationaliste)
1.
I.
referitor
la
iraționalism,
propriu
iraționalismului.
2.
care
aderă
la
iraționalism.
3.
II.
adept
al
iraționalismului.
4.
cel
care
își
întemeiază
gândirea
pe
refuzul
rațiunii
științifice.
5.
(antonim)
raționalist.