Dictionar

animism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. animisme)

1. credință primitivă potrivit căreia obiectele și fenomenele naturii ar fi însuflețite; spiritualizare, personificare a forțelor și fenomenelor naturii.
 

animist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. animiste)

1. I. referitor la animism, credința că orice lucru are un suflet.
2. care profesează animismul, este marcat de animism.
3. II. adept al animismului.
4. persoană care credea că obiectele și fenomenele naturii ar fi însuflețite.
 

natură

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (lat. natura, fr. nature)

1. universul în totalitatea sa.
2. lumea organică și anorganică; mediu înconjurător.
3. științele ~ii = științele naturale; ~ moartă = pictură reprezentând lucruri neînsuflețite.
4. caracter, temperament; fire.
5. caracter specific al unui lucru sau al unui proces, calitate; fel de a fi.
6. de ~ să = capabil să..., apt să...
 

panpsihism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. panpsychisme)

1. concepție idealistă potrivit căreia toate elementele din natură ar fi însuflețite și înzestrate cu psihic.
 

poem

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. poème, lat. poema, gr. poiema)

1. poezie epică de proporții ample, în care se povestesc fapte mărețe săvârșite de personaje însuflețite de sentimente nobile.
2. ~ în proză = operă literară în proză, care are ritm de poezie.
3. piesă muzicală instrumentală de construcție liberă, cu caracter liric sau narativ.
4. ~ simfonic = lucrare orchestrală amplă în formă liberă sau de sonată, rondo etc., cu un conținut programatic.
 

prozopopee

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. prosopopée, lat. prospopeia)

1. figură retorică prin care autorul se adresează lucrurilor neînsuflețite, unui absent sau unui mort.