greco

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. grecque, it. greca)

1. motiv ornamental inspirat de la grecii antici, ca bordură în țesuturi de mobilă, la fețe de masă etc.

greco-catolic, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (grec + catolic)

1. I. care ține de Biserica Unită, privitor la Biserica Unită.
2. II. adept al Bisericii Unite.
3. persoană care a aderat la Biserica Unită cu Roma.

greco-latin, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. gréco-latin)

1. referitor deopotrivă la greci și latini.

greco-oriental, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (grec + oriental)

1. care aparține confesiunii ortodoxe.

greco-roman, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. gréco-roman)

1. referitor la civilizația grecilor și romanilor.
2. lupte ~e = varietate de lupte care nu admit prinderea, decât de sub centură, și exclud loviturile la judo sau catch.

grecoaică

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (grec + -oaică)

1. femeie care face parte din populația greciei sau este originară de acolo; (înv.) grecoaie, (înv.) grecoiță.

grecoman, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. grécomane)

1. admirator fanatic al grecilor.

adonic

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. adonique)

1. vers ~ = vers greco-latin care încheia strofa safică, dintr-un dactil și un spondeu (sau troheu).

alcaic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. alcaïque, lat. alcaicus)

1. vers ~ = vers endecasilabic greco-latin, cu un ritm armonios; strofă ~ă = strofă cu primele două versuri alcaice.

brahicatalectic

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. brachycatalectique)

1. (vers greco-latin) fără ultimul picior sau ultimele două silabe.

calatos

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. calathos, gr. kalathos)

1. acoperământ de cap, înalt, cilindric, drapat de un văl, caracteristic unor zeițe greco-romane.
2. vas de lut, cupă la vechii greci.

clarisim, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m. (înv., Transilv.)  
Etimologie: (it. clarissimo, lat. clarissimus)

1. I. care este foarte clar.
2. foarte ilustru, ilustrisim.
3. II. titlu de reverență dat preoților catolici sau greco-catolici; (prin ext.) persoana care poartă acest titlu.
4. (var.) clarissim.

clasic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. classique, lat. classicus)

1. referitor la lumea antică greco-latină; caracteristic acesteia.
2. conform normelor artei antice greco-latine.
3. referitor la clasicism (1).
4. (despre opere literare, artistice etc.) care poate servi ca model de perfecțiune.
5. (despre scriitori, artiști etc.; și s. m.) care aparține clasicismului, de mare valoare, a cărui operă rămâne în patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii; model.
6. care are loc în mod obișnuit în anumite circumstanțe; obișnuit; tipic, caracteristic.