Dictionar

mănăstioară

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (mănăstire + -oară)

1. diminutiv al lui mănăstire; mănăstire (mai mică).
2. (reg.) jucător care, la jocul de copii numit „Clopotniță” sau „Clopot”, stând în picioare pe umerii altor doi, închipuie o mănăstire; mănăstire.
3. (var.) mânăstioară, (înv.) monastioară.
 

mănăstire

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (slav. monastyri)

1. așezământ religios în care trăiesc, după anumite reguli ascetice, călugări sau călugărițe.
2. ansamblu de clădiri (cu biserica în centru) constituind un astfel de așezământ.
3. a se duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga la (o) ~ = a (se) călugări.
4. (argou) a se face ~ = a se produce învălmășeală, înghesuială; a începe bătaia.
5. (var.) mânăstire, (înv.) monastire.
 

mănăstiresc, -ească

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (mănăstire + -esc)

1. care aparține mănăstirii, privitor la mănăstire, de la mănăstire; călugăresc, (înv.) bisericesc, monastic.
2. cum se face sau cum există la mănăstire.
3. (var.) mânăstiresc, (înv.) monastiresc.
 

mănăstirește

Parte de vorbire:  adv.  
Etimologie: (mănăstire + -ește)

1. cum se obișnuiește la mănăstire.
2. ca la mănăstire.
 

abate (1)

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (it. abbate, lat. abbas,-atis, fr. abbe)

1. superior al unei abații.
2. superiorul unei mănăstiri catolice (similar cu starețul sau egumenul unei mănăstiri ortodoxe).
3. preot, cleric la catolici.
4. prior.
 

abatesă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (it. abbadessa, lat. abbatissa)

1. maică superioară a unei abații sau a unei mănăstiri de femei.
 

abație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (it. abbazia)

1. instituție religioasă, cu statut special, condusă de un abate sau de o abatesă și care depinde de un episcop sau direct de Papă.
2. mănăstire catolică cu proprietăți și venituri condusă de un abate.
3. mănăstire catolică unde se află această instituție.
4. stăreție.
5. titlu cu domeniu ecleziastic atribuit unui abate.
 

beghină

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. béguine)

1. călugăriță văduvă sau celibatară, din evul mediu, care, fără a fi pronunțat un jurământ, trăia în mănăstire, constituind confrerii caritative.
 

cartular

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cartulaire, lat. chartularium)

1. culegere de titluri (scrieri) referitoare la drepturile unei mănăstiri sau biserici.
 

cenobit

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cénobite, lat. coenobita)

1. călugăr care trăiește într-o mănăstire.