Dictionar

autonomism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. autonomisme)

1. tendință pentru autonomie; autonomie.
2. doctrină politică care susține dobândirea sau conservarea autonomiei politice a unei națiuni sau regiuni.
3. atitudine teoretică în estetică, teoria artei și critica de artă care exagerează autonomia esteticului.
 

autonomist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. autonomiste)

1. (persoană) care susține autonomia.
2. I. în legătură cu autonomia politică a unui grup uman sau a unui teritoriu.
3. II. persoană care revendică autonomia unui teritoriu.
 

cinic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. cynique, lat. cynicus, gr. kynikos, de câine)

1. adj. care denotă sfidare; sarcastic, sfidător, insolent, nerușinat.
2. școală ~ă = școală filozofică greacă din antichitate care s-a preocupat îndeosebi de problemele eticii, propovăduind autonomia morală a individului, simplitatea, întoarcerea la natură.
3. s. m. filozof aparținând acestei școli.
4. adj., s. m. f. (cel) care exprimă deschis și fără jenă atitudini și gânduri condamnabile; (om) nerușinat, fără scrupule.
 

confederație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. confédération, lat. confaederatio)

1. uniune de state sau teritorii care își păstrează autonomia administrativă, având în comun anumite organe de conducere.
2. reunire a unor organizații obștești.
 

congregaționalism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. congrégationalisme)

1. mișcare protestantă din Anglia, care revendica autonomia bisericilor locale față de stat și nega ierarhia ecleziastică.
 

particularism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. particularisme)

1. caracter intim, specific.
2. interes particular, personal.
3. atitudine a unei populații, a unui grup social, a unei regiuni sau chiar a unui individ de a-și păstra caracteristicile particulare, originale, autonomia, în raport cu ansamblul din care face parte.