Dictionar

cenzor

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. censor, fr. censeur)

1. magistrat în vechea Romă care efectua recensământul cetățenilor și al averilor acestora și supraveghea moravurile.
2. persoană care are sarcina de a cenzura tipăriturile, publicațiile, corespondența.
3. cel care verifică gestiunea unei întreprinderi, bănci, societăți etc.
 

auspiciu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. auspicium, fr. auspice)

1. (la romani) prevestire făcută de auguri (I).
2. dreptul de a lua auspiciile (rezervat consulilor, pretorilor și cenzorilor).
3. (rar) protecție.
4. sub ~iile cuiva = sub egida, sub patronajul cuiva; sub cele mai bune ~ii = în împrejurări favorabile.
 

cenzură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. censure, lat. censura)

1. demnitatea și funcția de cenzor (1).
2. control exercitat de anumite organe ale unui stat asupra publicațiilor, spectacolelor, emisiunilor și, în timp de război, asupra corespondenței trimise prin poștă; organ care exercită acest control.
3. funcție psihologică care, în teoria lui Freud, refulează în inconștient dorințele neconforme cu convențiile sociale.
4. critică, blam public.
 

supraeu

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (supra- + eu, după fr. sur-moi)

1. (psihanaliză) parte a personalității considerată ca un cenzor al întregului comportament social al individului; unul dintre cei trei constituenți ai personalității care corespund simțului moral.
 

cenzurant, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f. (înv.)  
Etimologie: (germ. Zensurant)

1. persoană care examinează lucrările scrise la un examen; persoană responsabilă cu supravegherea studiilor și menținerea ordinii și disciplinei într-un liceu; cenzor.
2. (var.) censurant.
 

cenzurare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (vb. cenzura)

1. acțiunea de a cenzura; cenzurat.
2. aplicare a cenzurii; criticare (publică).
3. exercitare a funcției de cenzor.