OK
X
decisiv, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. décisif, lat. decisivus)
1.
care
determină
luarea
unei
hotărâri
definitive;
hotărâtor.
blitzkrieg
Parte de vorbire:
s.n. (germanism)
Etimologie: (germ. Blitzkrieg)
1.
tactică
militară
ofensivă
care
vizează
obținerea
unei
victorii
decisive
prin
angajarea
localizată
și
limitată
în
timp
a
unui
puternic
set
de
forțe
motorizate,
terestre
și
aeriene;
ofensivă
(militară)
care
urmărește
obținerea
cât
mai
rapidă
a
unei
victorii
decisive;
război
„fulger”.
criză
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. crise)
1.
manifestare
violentă
a
contradicțiilor
(economice,
politice,
ideologice,
militare
etc.).
2.
~
economică
=
fază
a
ciclului
economic
în
care
se
formează
un
surplus
relativ
de
mărfuri
în
raport
cu
capacitatea
de
cumpărare
limitată
a
populației,
ceea
ce
duce
la
scăderea
producției,
la
falimente,
șomaj
etc.;
~
energetică
=
fenomen
complex
care
se
manifestă
prin
insuficiența
resurselor
energetice
clasice.
3.
moment
critic,
periculos
și
decisiv;
tulburare.
4.
~
de
guvern
=
interval
de
timp
care
se
scurge
între
demisia
unui
guvern
și
formarea
unui
nou
guvern.
5.
lipsă
acută.
6.
tensiune,
zbucium
sufletesc,
moment
de
grea
încercare,
de
depresiune
sufletească.
7.
fază
critică
în
evoluția
unei
boli.
crucial, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. crucial)
1.
de
importanță
capitală;
decisiv,
vital.
determinativ, -ă
Parte de vorbire:
I. adj., II. s.n.
Etimologie: (fr. déterminatif)
1.
I.
care
determină,
care
este
de
natură
să
determine;
determinant.
2.
care
are
rol
hotărâtor
(într-o
anumită
situație,
într-o
clasificare
et
cetera);
decisiv.
3.
(gramatică)
care
determină,
specifică
sau
restrânge
sensul
unui
cuvânt;
determinant.
4.
II.
(gramatică)
cuvânt
sau
locuțiune
care
specifică
sensul
unui
cuvânt;
determinant.
edifiant, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. édifiant)
1.
care
duce,
prin
exemplu
sau
vorbire,
la
virtute,
la
evlavie;
moral,
moralizator,
educativ.
2.
care
edifică;
care
oferă
cuiva
o
modalitate
decisivă
de
a
se
lumina
sau
de
a-și
forma
o
părere;
edificator.
mesianism
Parte de vorbire:
s.n.
Etimologie: (fr. messianisme)
1.
credință
într-un
mântuitor
divin
al
lumii,
care
apare
în
dogmele
mozaice
și
creștine;
curent
filozofic
idealist,
bazat
pe
idei
mistico-religioase,
mesianice.
2.
(prin
ext.)
ideologie
care
anunță
o
lume
miraculoasă
și
decisiv
mai
bună.
3.
atitudine
profetică
și
de
exaltare
în
împlinirea
unei
misiuni
prin
sacrificiu.
4.
(psihiatrie)
convingere
delirantă
a
unui
subiect
care
se
identifică
cu
Mesia
și
încearcă
să
facă
prozelitism.