imaterial, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. immatériel, lat. immaterialis)

1. existent numai în conștiință; spiritual.
2. fără consistență, fără formă precisă; impalpabil.

imaterialism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. immatérialisme)

1. concepție filozofică idealistă care neagă materia ca substanță de sine stătătoare, susținând că realitatea există numai ca percepții și idei.

imaterialist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. immatérialiste)

1. I. referitor la imaterialism, la doctrina care neagă existența materiei.
2. II. adept al imaterialismului.
3. (antonim) materialist.

imaterialitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. immatérialité)

1. calitate a ceea ce este imaterial.

imaterializa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. immatérialiser)

1. a (se) face, a deveni imaterial.

imaterialist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. immatérialiste)

1. I. referitor la imaterialism, la doctrina care neagă existența materiei.
2. II. adept al imaterialismului.
3. (antonim) materialist.

imaterialitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. immatérialité)

1. calitate a ceea ce este imaterial.

imaterializa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. immatérialiser)

1. a (se) face, a deveni imaterial.

incorporal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. incorporel, it. incorporale)

1. lipsit de corp; care nu are corp.
2. fără existență materială; imaterial.
3. care scapă percepției simțurilor.
4. (antonime) concret, material.

materialist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. matérialiste, germ. Materialist)

1. I. referitor la materialism, propriu materialismului.
2. care urmărește să obțină numai avantaje materiale.
3. II. adept al materialismului (concepție filozofică potrivit căreia lumea este alcătuită în întregime din materie).
4. cel care este preocupat numai de probleme practice.
5. (depr.) persoană care urmărește în activitatea sa să obțină numai foloase materiale.
6. (antonime) idealist, imaterialist, spiritualist.

spirit

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. spiritus, it. spirito)

1. totalitatea facultăților intelectuale; rațiune, intelect; conștiință.
2. persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale, al însușirilor morale de caracter etc.
3. inteligență; imaginație.
4. (în concepțiile religioase) ființă imaterială, supranaturală.
5. mod, fel de manifestare, de gândire.
6. în ~ul = potrivit cu...
7. glumă, anecdotă; vorbă de duh.
8. a face ~e = a glumi.
9. caracter specific a ceva.
10. semn grafic în scrierea greacă, care arată cum se pronunță, din punctul de vedere al aspirației, sunetul căruia i se adaugă.