OK
X
intonație
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. intonation)
1.
modulația
vocii
în
timpul
vorbirii.
2.
(muz.)
manieră
de
a
intona
un
sunet
cu
vocea,
sau
cu
un
instrument.
accent
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. accent, lat. accentus)
1.
intonație
specială
a
unei
silabe
dintr-un
cuvânt
prin
mărirea
intensității
vocii.
2.
semn
grafic
care
indică
această
intonație.
3.
(muz.)
emisiune
mai
intensă
a
unui
sunet,
a
unui
acord.
4.
mod
specific
de
a
vorbi
o
limbă,
un
dialect.
5.
inflexiune
afectivă
a
vocii.
6.
(fig.)
importanță.
7.
a
pune
~ul
(pe)
=
a
sublinia,
a
scoate
în
relief.
declamator, -oare
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. déclamatoire, lat. declamatorius)
1.
care
declamă,
care
este
pompos,
emfatic
și
lipsit
de
substanță;
declamativ.
2.
(despre
cuvinte,
intonație,
stil)
care
seamănă
cu
declamarea;
(înv.)
declamatoric,
(înv.)
declămăcios.
3.
(despre
cuvinte,
intonație,
stil)
bombastic.
4.
(antonime)
sobru,
simplu.
disprozodie
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. dysprosodie)
1.
anomalie
de
ritm
și
de
intonație
în
cazurile
de
afazie.
distonanță
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (distona + -anţă)
1.
faptul
de
a
distona;
caracterul
a
ceea
ce
distonează.
2.
dezacord
cu
ansamblul
sau
cu
restul;
stare
distonantă;
lipsă
de
armonie.
3.
(muz.)
succesiune
sau
simultaneitate
de
sunete
care
distonează
din
punct
de
vedere
al
armoniei
muzicale;
intonație
falsă;
distonare.
ecolalie
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. écholalie)
1.
repetare
automată
a
cuvintelor
interlocutorului,
asociate
uneori
cu
reproducerea
intonației,
în
schizofrenie.
heterofonie
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. hétérophonie)
1.
(muz.)
discordanță
provenită
din
abaterile
ritmice
și
de
intonație
a
vocilor
mai
multor
cântăreți
care
interpretează
aceeași
melodie.