reședință

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. résidence)

1. sediu al unei autorități sau al unei persoane oficiale; localitate, clădire unde se află acest sediu; rezidență.
2. locul în care locuiește temporar cineva.

capitală

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. capitale)

1. oraș al unei țări unde își au reședința organele puterii de stat.

castel

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. castellum, it. castello)

1. construcție fortificată, medievală, cu turnuri, înconjurată cu ziduri mari și șanțuri, servind ca reședință seniorilor feudali.
2. ~e în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice; himere; ~ de apă = rezervor, construcție înaltă, destinată acumulării apei potabile sau industriale și distribuirii ei.
3. fiecare dintre construcțiile metalice sau de lemn deasupra punții superioare a unei nave.

domiciliar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. domiciliaire)

1. referitor la domiciliu.
2. care se face la domiciliul cuiva.
3. (prin ext.) care privește locul de reședință.

empireu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. empyrée, gr. empyrios, it. empireo)

1. partea superioară a cerului, unde se credea că se află reședința zeilor; locașul zeilor.
2. (poet.) bolta cerului, firmament.

nomad, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr., it. nomade; lat., gr. nomas)

1. I. caracteristic nomazilor.
2. care nu are o așezare stabilă, permanentă; rătăcitor.
3. care nu se stabilește definitiv pe un anumit teritoriu, mutându-se de pe un loc pe altul; (înv.) nomadic.
4. care se desfășoară în peregrinări; (înv.) nomadic.
5. care nu are caracter stabil; (înv.) nomadic.
6. (entom.) albină ~ă = albină cuc cu aspect de viespe aparținând genului Nomada.
7. (despre animale) care schimbă climatul în funcție de sezon.
8. II. membru al unui grup uman care trăiește mișcându-se în funcție de anotimpuri.
9. membru al unui popor care nu are o așezare statornică.
10. persoană care nu are o locuință fixă și se deplasează mult.
11. (fig.) cel care își schimbă adesea țara, reședința.

pretoriu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. praetorium, fr. prétoire)

1. reședința pretorului roman; loc unde acesta își exercita funcția.
2. prefect al ~lui = comandant al gărzii pretorienilor.
3. loc într-o tabără romană unde era așezat cortul comandantului.