OK
X
locul
Parte de vorbire:
Traducere
Etimologie:
1.
LAT
loculus
2.
FR
locule;
loge;
logette
3.
EN
loculus;
cavity
4.
DE
Fach;
Plätzchen;
Kammer
5.
RU
rнездо
6.
HU
üreg,
rekesz,
kamrácska
locul
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. locule, lat. loculus)
1.
cavitate
săpată
în
pereții
mormintelor
din
epoca
romană,
în
care
se
depunea
trupul
mortului.
2.
(bot.)
cavitate
mică
a
unui
organ
(ovar,
antenă);
lojă
(4).
flocul
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (engl. flocule, lat. flocculus)
1.
fiecare
dintre
regiunile
discului
solar
care
apar
pe
fotografii
sub
formă
de
nori
strălucitori.
locul clasic
Parte de vorbire:
Traducere
Etimologie:
1.
LAT
locus
classicus
2.
FR
lieu
classique;
endroit
classique
3.
EN
type-locality
4.
DE
Originalfundort;
klassicher
Fundort
5.
RU
клaссичиское
местонaхождение
6.
HU
klasszikus
hely,
eredeti
lelőhely
locul inserției
Parte de vorbire:
Traducere
Etimologie:
1.
LAT
locus
insertions
2.
FR
emplacement
3.
EN
place
of
attachement
4.
DE
Ansatzstelle
5.
RU
место
прикрепления
6.
HU
illeszkedés
helye
locular, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. loculaire)
1.
împărțit
în
mai
mulți
loculi
(2);
închis
în
alveole.
loculat
Parte de vorbire:
Traducere
Etimologie:
1.
LAT
loculatus;
loculosus
2.
FR
loculé;
loculaire
3.
EN
loculate;
locular
4.
DE
gefächert
5.
RU
rнездчaтый
6.
HU
rekeszes,
üreges
aborigen, -ă
Parte de vorbire:
adj., s.m.f.
Etimologie: (fr. aborigène, lat. aborigines)
1.
I.
referitor
la
locul
unde
se
află
cineva,
originar
din
acest
loc;
băștinaș,
autohton,
indigen.
2.
II.
locuitor
originar
din
țara
în
care
locuiește.
3.
(antonime)
alogen,
străin.
ad-interim
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (lat. ad interim, între timp)
1.
inv.
care
ține
locul
titularului;
interimar.
adresă
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. adresse)
1.
indicație
pe
scrisori,
colete
etc.
care
conține
numele
și
domiciliul
destinatarului.
2.
la
~a
cuiva
=
cu
privire
la
cineva.
3.
comunicare
oficială
făcută
în
scris
de
o
instituție.
4.
dexteritate,
îndemânare.
5.
(inform.)
simbol,
cuvânt,
cod
care
indică
locul
din
memoria
unei
mașini
electronice
unde
se
înregistrează
o
informație.
aducție
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. adduction, lat. adductio)
1.
mișcare
de
apropiere
a
unui
membru
de
planul
de
simetrie
al
corpului.
2.
dirijare
a
apelor
către
locul
de
distribuire.
adverb
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. adverbe, lat. adverbium)
1.
parte
de
vorbire
neflexibilă
care
determină
un
verb,
un
adjectiv
sau
alt
adverb,
arătând
locul,
modul,
timpul
etc.
alochinezie
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (după fr. allocinésie)
1.
tulburare
de
motricitate
constând
în
executarea
fără
voie
a
altei
mișcări
în
locul
celei
dorite.