Dictionar

juxtapune

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (după fr. juxtaposer)

1. a pune alături; a alătura.
 

juxtapunere

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (juxtapune)

1. acțiunea de a juxtapune; juxtapoziție.
2. alăturare a două cuvinte, propoziții sau fraze fără a le lega printr-o conjuncție; parataxă.
 

juxtapunere; alăturare

Parte de vorbire:  Traducere  
Etimologie:

1. LAT juxtapositio
2. FR juxtaposition
3. EN adjoining; juxtaposition
4. DE Aneinanderlagerung; Danebenstellung
5. RU рaсположение рядом; соединение; прилеraние
6. HU egymás mellé állítás; mellérendelés, melléhelyezés
 

cineramă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cinérama)

1. cinematograf cu ecran lat, în care proiectarea se face prin juxtapunerea imaginilor de la trei aparate de proiecție diferite, sincron.
 

concatenație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. concaténation, lat. concatenatio)

1. figură de stil constând în înlăturarea membrelor unei perioade prin cuvinte împrumutate de la un membru precedent; înlănțuire retorică de anadiploze succesive; conexiune; epiplocă.
2. (lingv.) înlănțuire de elemente vecine, în plan sintagmatic; (p. ext.) înlănțuire de elemente constitutive (cauze și efecte, termeni ai unui silogism etc.); juxtapunere.
 

divizionism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. divisionnisme)

1. (pictură) procedeu care constă în juxtapunerea pe pânză a unor tușe de ton pur, în loc să fie amestecate pe paletă; poantilism.
 

fovist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. fauviste)

1. I. referitor la fauvism (mișcare a pictorilor francezi de la începutul secolului XX, care juxtapuneau culorile pure și violente).
2. II. (pictor) adept al fovismului; fov.
3. (var.) fauvist.
 

inorganic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. inorganique)

1. care nu este organizat ca animalele sau plantele; anorganic.
2. califică corpurile care nu sunt organizate și care pot crește numai prin juxtapunere, cum ar fi mineralele.
3. (antonim) organic.
 

juxtapoziție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. juxtaposition)

1. acțiunea de a juxtapune și rezultatul ei; starea lucrurilor alăturate; juxtapunere.
2. (gramatică) modalitate de unire a două propoziții simple pentru a forma o propoziție compusă prin simpla lor alăturare, fără ajutorul vreunui cuvânt de legătură.
3. (var.) juxtapozițiune.