atrupament

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. attroupement)

1. (jur.; în trecut) evadare săvârșită de mai multe persoane acționând sub influența unei sugestii colective.

colectiv, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. collectif, lat. collectivus)

1. adj. rezultat din munca, din activitatea mai multor persoane; referitor la ideea de colectivitate.
2. substantiv ~ = substantiv care, la singular, denumește o multitudine de obiecte identice, considerate ca un întreg; sufix ~ - sufix cu ajutorul căruia se formează substantive colective; numeral ~ = numeral care exprimă ideea de grupare a obiectelor în timp și spațiu.
3. care aparține tuturor; comun, obștesc, social.
4. s. n. grup de oameni care lucrează în același loc de producție, cu interese și concepții comune, purtând fiecare răspunderea muncii depuse, sub o conducere unică.

empiriomonism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (rus. empiriomonizm)

1. variantă a empiriocriticismului în Rusia, care susținea că lumea fizică este experiența „socialmente organizată” a „omenirii colective”.

finanțe

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. finance, it. finanza)

1. ansamblul relațiilor economice, exprimate valoric, care apar în procesul repartiției produsului social în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale societății.
2. știință care se ocupă cu finanțele.
3. totalitatea mijloacelor financiare ale unui stat, ale unei întreprinderi.
4. (fam.) averea în bani a unei persoane.
5. (sg.) marea ~ă = totalitatea posesorilor de mari capitaluri financiare.

id 1

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (cf. gr. idios, distinct)

1. unitate structurală ipotetică.
2. totalitatea instinctelor colective.

individualism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. individualisme)

1. ansamblu de concepții (etice) care iau ca punct de plecare individul izolat de societate.
2. concepție și atitudine morală retrogradă, manifestată prin situarea intereselor individului mai presus de cele colective.