Dictionar

divaga

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. divaguer, lat. divagari)

1. a se îndepărta de la subiect; (p. ext.) a vorbi aiurea, fără sens.
2. (despre un curs de apă) a ieși din albie.
 

vagabond, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. vagabond, lat. vagabundus)

1. (om, animal) care rătăcește fără rost; (cel) care nu are domiciliu, ocupație, existență stabilă.
2. (fig.) nestatornic. inconstant.
3. (om) de nimic, fără căpătâi.
 

vagabonda

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. vagabonder)

1. a rătăci fără țintă, a trăi ca (un) vagabond.
2. (fig.; despre gânduri, imaginație) a trece, fără încetare, de la un lucru la altul.
 

vagabondaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. vagabondage)

1. vagabondare.
2. starea celui care vagabondează.
 

vagal, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. vagant, lat. vagans)

1. adj. rătăcitor, nestatornic, fără domiciliu.
2. s. n. poet medieval de limbă latină, rătăcitor, care cânta bucuria de a trăi.
 

vagant

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. vagant)

1. poet medieval de limbă latină, rătăcitor, nestatornic.
 

aprehensiune

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. appréhension, lat. apprehensio)

1. teamă vagă, nedeslușită, cauzată de presupunerea posibilității unui pericol.
 

argou

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. argot)

1. limbaj convențional folosit de un grup social restrâns (vagabonzi, delicvenți etc.) pentru a nu fi înțeleși de restul societății sau pentru a șoca.
2. (prin ext.) vocabular sau limbaj specific unui grup, unui mediu, unei clase sociale.
 

artrodinie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. arthrodynie)

1. (med.) durere articulară vagă și nedeterminată; artralgie.
 

aventurier, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. aventurier, it. avventuriere)

1. om care caută aventuri om fără căpătâi, vagabond.
 

baroc, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. baroque, it. barocco)

1. stil ~ (și s. n.) = stil în arhitectură, pictură, literatură, muzică, predominant între sfârșitul Renașterii și mijlocul sec. XVIII, care cultivă libertatea și monumentalitatea formelor, ornamentația excesivă, inventivitatea și fantezia exprimării.
2. stil de la sfârșitul perioadelor clasice, în care forma se dezvoltă în dauna conținutului.
3. (fig.) exagerat; bizar, extravagant.
 

barochism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (it. barocchismo, fr. baroquisme)

1. tendință artistică care se manifestă prin mișcare, tematică extravagantă, ornamentație excesivă, gustul efectelor teatrale și uluitoare; barocitate.