consfinți

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (după fr. consacrer)

1. a da un caracter durabil; a consacra, a confirma.

consfințitor, -oare

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (consfinți + -tor)

1. (persoană) care consfințește.

consacra

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. consacrer, lat. consecrare)

1. tr. a da în întregime, a închina, a destina.
2. a da un caracter sacru.
3. (despre preoți) a hirotonisi.
4. a stabili, a consfinți; a legitima.
5. tr., refl. a (se) dedica, a (se) devota.

consacrare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (consacra)

1. acțiunea de a (se) consacra; dedicare.
2. consfințire, stabilire; (spec.) confirmare, recunoaștere a capacității, a meritelor cuiva într-un anumit domeniu.

libertate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. liberté, lat. libertas)

1. posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință, de a face sau de a nu face o acțiune.
2. puterea pe care cetățeanul o are de a face ceea ce dorește, sub protecția legilor și în limitele acestora.
3. stare a unei persoane cu drepturi depline, care nu este în servitute; stare de independență.
4. starea celui care nu este reținut prizonier, care nu este deținut.
5. starea unui animal care nu trăiește în captivitate.
6. drept consfințit printr-o legislație, printr-o convenție; lipsă a restricțiilor.
7. (pl.) drepturi cetățenești.
8. independență, neatârnare (a unui stat față de o putere străină).
9. ~ individuală = dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei.
10. ~ de conștiință = dreptul oricărui cetățean de a avea o opinie proprie în orice domeniu de activitate.
11. ~ de gândire sau ~a cuvântului = dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii.
12. ~ de mișcare = posibilitatea persoanei de a se deplasa și de a se așeza după dorință.
13. (loc. adv.) în ~ = după bunul plac, nestingherit.
14. (expr.) a-și lua ~a să... (sau de a...) = a-și îngădui, a-și permite să...
15. (expr.) a pune în ~ = a elibera din închisoare, din arest etc.

sanctifica

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (lat. sanctificare, fr. sanctifier)

1. a trece pe cineva în rândul sfinților, a sfinți.
2. a consfinți.

sancțiune

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. sanction, lat. sanctio)

1. confirmare a unui act de către o autoritate superioară celei care l-a emis.
2. aprobare, întărire, consfințire.
3. măsură de constrângere aplicată ca urmare a nerespectării unei obligații asumate; (p. ext.) pedeapsă.

sancționare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (sancționa)

1. acțiunea de a sancționa și rezultatul ei.
2. confirmare, aprobare, consfințire a unei legi, a unei dispoziții, a unui act.
3. aplicare a unei pedepse; pedepsire.
4. (prin ext.) dezaprobare (a cuiva sau a ceva).
5. (var.) (înv.) sancțiunare.