soluționa

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. solutionner)

1. a da o soluție; a dezlega, a rezolva o problemă dificilă.
2. a pregăti o soluție de ebonită care se pune pe un metal, pentru a se realiza aderența acestuia cu cauciucul.

soluționabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (soluționa + -bil, cf. fr. solutionnable)

1. care poate fi rezolvat, soluționat, care poate primi o soluție; (rar) rezolvabil.

soluționare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (vb. soluționa)

1. acțiunea de a soluționa și rezultatul ei; soluție; dezlegare, rezolvare.

agreement

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (engl. agreement)

1. înțelegere între entități pentru a urma un anumit curs de conduită; acord încheiat pentru soluționarea unui litigiu; acord oficial.

analogie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. analogie, lat. analogia)

1. corespondență, asemănare între două sau mai multe situații, obiecte, fenomene, noțiuni etc.
2. metodă de studiu al unui sistem bazată pe analogia (1) dintre acesta și un alt sistem cunoscut.
3. (biol.) asemănare relativă a două organe (de animale) analoage.
4. (jur.) metodă de soluționare a unui caz neprevăzut de lege, dar asemănător.
5. asemănare parțială de formă, sau de conținut a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre ele sub influența celuilalt.

arbitra

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. arbitrer)

1. a soluționa un diferend ca arbitru.
2. a conduce desfășurarea regulamentară a unei competiții sportive.

arbitraj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. arbitrage)

1. soluționare a unui diferend de către o persoană sau o instituție autorizată.
2. ~ de stat = organ de stat care rezolvă anumite litigii patrimoniale.
3. conducere a unei aplicații tactice, a unei competiții sportive de către un arbitru.
4. hotărâre luată de un arbitru.
5. (fin.) cumpărare de valută, acțiuni, rente, argint, aur etc. pentru vânzare pe aceeași piață sau pe o alta.

arbitru

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. arbitre, lat. arbiter)

1. persoană, instituție care are sarcina de a soluționa un diferend, un litigiu.
2. cel care arbitrează o aplicație tactică, o competiție sportivă.

belicist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. belliciste)

1. (cel) care susține folosirea forței în relațiile internaționale; belicos.
2. I. care este în favoarea războiului; care recomandă soluționarea disputelor prin forța armată; care susține războiul.
3. II. persoană care dorește război, care cheamă la război; susținător al războiului pentru soluționarea problemelor internaționale.