subordine

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (it. subordine)

1. subordonare.
2. în ~(le cuiva) = inferior, de rang mai mic, sub conducerea cuiva.

directivă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. directive)

1. instrucțiune generală, îndrumare dată de un organ superior organelor în subordine.
2. document al unui partid politic cuprinzând principalele orientări și obiective programatice.
3. (inform.) instrucțiune a unui program.

dispoziție

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. disposition, lat. dispositio)

1. prevedere obligatorie cuprinsă într-un act normativ; măsură, hotărâre luată de un organ ierarhic superior, obligatorie pentru organul în subordine; ordin.
2. ~ de plată = ordin scris prin care o întreprindere, organizație, instituție etc. dispune băncii să facă anumite plăți din contul său; la ~ = la îndemână.
3. dispunere, așezare într-o anumită ordine; alcătuire potrivit unui anumit plan.
4. stare sufletească.
5. posibilitate de a dispune (de).
6. aptitudine, înclinație; vocație.
7. (pl.) pregătiri, preparative.
8. (var.) (înv.) dispozițiune.

inspectorat

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. inspectorat)

1. serviciu având sarcina de a inspecta activitatea unităților în subordine; localul unde este instalat.
2. funcția de inspector; timpul cât se exercită.

nomenclatură

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. nomenclature, germ. Nomenklatur, lat. nomenclatura)

1. totalitatea termenilor folosiți sistematic într-o știință, într-o ramură a tehnicii etc.
2. listă, catalog cuprinzând termeni, titluri de opere, nume proprii, numirile obiectelor, în special din domeniul tehnicii etc.
3. schemă de organizare a unei instituții, conținând enumerarea posturilor sau a instituțiilor în subordine; (p. ext.) persoanele care ocupă diferite funcții în cadrul acestei scheme; (peior.) categorie privilegiată a vârfurilor politice într-un regim dictatorial.

subintendență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. sous-intendance)

1. serviciu în subordinea intendenței.

tutelar, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. tutélaire, lat. tutelaris)

1. care se referă la tutelă; (p. ext.) ocrotitor, protector.
2. organ ~ = organ al administrației de stat sau al unei organizații obștești având în subordine o instituție sau o organizație; autoritate ~ă = organ de protecție a persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu ori a intereselor celor ce nu se pot apăra singuri.