Dictionar

entitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. entité, lat. entitas)

1. existență, realitate de sine stătătoare, delimitată.
2. (fil.) esența unui lucru, existentă independent de acesta.
 

identitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. identité, lat. identitas)

1. însușirea a ceea ce este identic.
2. asemănare, similitudine perfectă.
3. ansamblu de date prin care se identifică o persoană.
4. (mat.) egalitate între două expresii algebrice, adevărată, indiferent de valorile numerice ale literelor ce le compun.
 

transidentitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. transidentité)

1. identitate sexuală psihică în contradicție cu sexul biologic.
2. identitate plurală, care traversează mai multe definiții (ex. transculturalitate și transidentitate).
 

absolutiza

Parte de vorbire:  vb. tr.  
Etimologie: (fr. absolutiser)

1. a atribui unui fapt, unei idei o valoare absolută.
2. a considera, în mod greșit, o latură a unui lucru ca o entitate de sine stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi aparține.
 

admirator, -oare

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. admirateur, lat. admirator)

1. (persoană) care admiră ceva sau pe cineva.
2. ~ secret = cineva care admiră o altă persoană, dar își păstrează identitatea secretă față de acea persoană.
 

anonimitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (germ. Anonymität)

1. calitatea sau starea de a fi anonim; însușirea de a fi anonim; anonimat.
2. situația în care identitatea persoanei care acționează este necunoscută.
 

arhitect, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. architecte, lat. architectus, gr. arkhitekton)

1. specialist în arhitectură; specialist în proiectarea și construirea clădirilor.
2. persoană a cărei sarcină este să proiecteze planul unei clădiri (sau ansamblu urban) și să dirijeze construcția acesteia.
3. (figurat) creator al unei concepții privind relațiile politice interstatale.
4. (figurat) persoană sau entitate care dezvoltă ceva; creator.
5. (prin ext.) constructor.
6. (var. înv.) arhitecton, arhitector.
 

asonanță

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. assonance, it. assonanza)

1. rimă imperfectă sprijinită numai pe identitatea vocalei finale accentuate.
2. repetare a aceleiași vocale accentuate într-un vers sau într-o frază, însoțită de consoane asemănătoare, pentru a produce efecte expresive.
 

buletin

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. bulletin)

1. act, livret oficial care atestă identitatea unei persoane.
2. adeverință prin care se consemnează ceva.
3. scurtă comunicare oficială cuprinzând informații de actualitate.
4. periodic editat de o instituție specializată: referate, studii și informații dintr-un anumit domeniu; publicație periodică oficială care cuprinde legi, decrete, decizii etc.
5. ~ de vot = imprimat cu numele candidaților la o alegere.