aprioric, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. apriorisch)

1. bazat pe ipoteză și teorie mai degrabă, decât pe experiment sau dovezi empirice; a priori.
2. (despre cunoștințe) care nu provine din experiență; anterior oricărei experiențe, bazat exclusiv pe rațiune.

a priori

Parte de vorbire:  loc. adj., loc. adv.  
Etimologie: (lat. a priori „din ceea ce precedă”)

1. bazat pe un punct de vedere fără experiență, fără cunoașterea subiectului; la prima vedere; (în mod) aprioric.
2. (antonim) a posteriori.

aprioritate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. apriorité)

1. caracter aprioric al unei construcții logice.
2. caracter aprioric al unui raționament, bazat pe prejudecăți.

imperativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (lat. imperativus, fr. impératif)

1. adj. care exprimă un ordin; poruncitor.
2. mod ~ (și s. n.) = mod verbal care exprimă o poruncă, un îndemn, etc.; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție care cuprinde un asemenea mod.
3. care se impune ca o necesitate absolută.
4. s. n. necesitate categorică ce se impune necondiționat; obligație.
5. ~ categoric = (la Kant) principiu aprioric al „rațiunii practice” care fixa, în conștiința umană, norme morale universal valabile și veșnice.

transcendental, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. transcendantal)

1. (în fil. scolastică) referitor la atributele care depășesc categoriile lui Aristotel prin caracterul lor general valabil pentru oricare existență.
2. (la Kant, referitor la formele apriorice ale cunoașterii) care premerge experienței și o condiționează.

transcendentalism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. transcendantalisme)

1. concepție sau atitudine gnoseologică care susține posibilitatea unei cunoașteri apriorice, căutând să determine condițiile unei astfel de cunoașteri.
2. curent filozofic american, printr-un misticism panteist, care critică de pe poziții romantice capitalismul, propunând rezolvarea problemelor sociale prin autoperfecționarea morală.