Dictionar

contemplație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. contemplation, lat. contemplatio)

1. actul de a contempla, de a observa cu atenție; contemplare.
2. stare de fericire, detașare de realitate, visare.
3. concentrarea minții asupra subiectelor intelectuale sau religioase; meditație.
 

contemplativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. contemplatif, lat. contemplativus)

1. care contemplă, înclinat spre visare; meditativ, visător.
2. care se limitează să contemple, fără vreun scop practic.
 

contemplativism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (contemplativ + -ism)

1. orientare gnoseologică specifică materialismului premarxist, care atribuie individului un rol pasiv în procesul cunoașterii.
 

contemplativitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. contemplativité)

1. caracter contemplativ.
2. trăsătură caracteristică a filozofiei materialiste nemarxiste constând, în esență, în neînțelegerea rolului practicii atât sub raport antropologic, cât și gnoseologic.
 

contemplator, -oare

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. contemplateur, lat. contemplator)

1. (persoană) care contemplă.
2. (cel) care contemplă o ființă, un obiect material, o realitate fizică.
3. (cel) care își concentrează voluntar mintea asupra unui subiect intelectual sau religios.
 

anamneză

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. anamnèse, gr. anamnesis)

1. (la Platon) explicare a cunoașterii prin reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o existență anterioară.
2. rugăciune care se face în timpul unei mise la catolici.
3. totalitatea antecedentelor unei boli, obținute de medic prin interogarea bolnavului.
 

carmelit, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. carmélite)

1. I. referitor la religioșii care aparțin de ordinul contemplativ al Muntelui Carmel.
2. care se referă sau aparține de ordinul contemplativ al Muntelui Carmel.
3. II. membru al unui ordin călugăresc catolic, celebru prin austeritatea sa.
 

chietism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. quiétisme)

1. concepție etico-religioasă care recomandă contemplația mistică, negând importanța practicii rituale.
2. doctrină mistică, elaborată de Miguel de Molinos în secolul al XVII-lea, care vizează desăvârșirea creștină printr-o stare de liniște pasivă și încrezătoare a sufletului.
3. (prin ext.) orice concepție care consideră pasivitatea contemplativă ca ideal al vieții.
4. (prin anal.) atitudine sau stare de indiferență, pasivitate, inacțiune.
5. (var.) cvietism, quietism.
 

clarisă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr., it. clarisse)

1. călugăriță aparținând unui ordin contemplativ din sec. XIII, în Italia.
 

contemplativitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. contemplativité)

1. caracter contemplativ.
2. trăsătură caracteristică a filozofiei materialiste nemarxiste constând, în esență, în neînțelegerea rolului practicii atât sub raport antropologic, cât și gnoseologic.
 

emoție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. émotion, it. emozione)

1. reacție afectivă puternică și uneori neașteptată, care oglindește atitudinea cuiva față de lumea încojurătoare.
2. ~ estetică = moment al vieții psihice exprimând experiența contemplației obiectului estetic.