OK
X
antipopular, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (anti- + popular)
1.
care
este
îndreptat
împotriva
poporului.
2.
care
este
respins
de
majoritatea
oamenilor,
cu
referire
la
acțiuni,
idei,
etc.
bule
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr., gr. boulé)
1.
(ant.)
sfatul
celor
patru
sute
al
unei
cetăți
grecești,
care
discuta
probleme
privitoare
la
buna
funcționare
a
statului
și
pregătea
ședințele
adunării
poporului.
congiariu, -ie
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (lat. congiarium)
1.
adj.
care
se
referă
la
congiariu
(II).
2.
s.
n.
vas
cu
o
capacitate
de
un
congiu.
3.
distribuire
gratuită
de
vin,
ulei
etc.
făcută
poporului
în
vechea
Romă.
4.
distribuire
de
bani,
de
daruri
etc.
făcută
soldaților
sau
poporului
(de
împărați).
democrație
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. démocratie, gr. demokratia)
1.
formă
de
organizare
politică
a
societății
care
proclamă
principiul
deținerii
puterii
de
către
popor.
2.
~
sclavagistă
=
tip
de
democrație
în
care
puterea
era
exercitată
de
stăpânii
de
sclavi;
~
burgheză
=
formă
specifică
orânduirii
capitaliste,
prin
care
se
încearcă
să
se
asigure
libertatea
și
egalitatea
generală
a
cetățenilor
în
fața
legilor;
~
populară
=
formă
de
democrație
apărută
într-o
serie
de
țări
din
Europa
și
Asia,
după
cel
de-al
doilea
război
mondial,
în
care
puterea
aparține
clasei
muncitoare
în
alianță
cu
țărănimea
și
alte
categorii
de
oameni
ai
muncii;
~
internă
de
partid
=
principiu
organizatoric
al
partidului
marxist-leninist
potrivit
căruia
toți
membrii
săi
ar
avea
dreptul
de
a
participa
efectiv
la
rezolvarea
problemelor
legate
de
politica
partidului
și
de
viața
internă
de
partid;
~
economică
=
democrație
care
presupune
participarea
sistematică
directă
sau
prin
reprezentanți
(inclusiv
manageri),
liber
și
expres
aleși
ai
poporului,
la
conducerea
și
realizarea
procesului
de
producție,
repartiție
și
schimb
la
toate
nivelurile
economiei.
ecclesia
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. ecclésia, gr. ekklesia)
1.
(ant.)
adunarea
poporului
la
Atena,
care
lua
deciziile
supreme.
eminescianism
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (eminescian + -ism)
1.
moment
distinct
al
istoriei
literare,
marcat
de
mihai
Eminescu,
expresie
a
geniului
poporului
român,
spirit
enciclopedic,
universal,
care,
prin
originalitate,
prin
simțul
absolut
al
limbii
și
al
muzicalității
poetice,
a
dat
o
maximă
strălucire
romantismului
românesc.
2.
orientare
în
literatura
română
caracterizată
prin
preluarea
și
cultivarea,
uneori
excesive,
a
unor
motive,
teme
etc.
care
aparțin
creației
eminesciene.
3.
totalitatea
particularităților
stilistice
care
caracterizează
opera
lui
Eminescu.