Dictionar

ultim, -ă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. ultimus, it. ultimo)

1. cel din urmă.
2. ~a oră = rubrică într-o gazetă unde se publică cele din urmă știri sosite la redacție.
 

ultimatum

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ultimatum, germ. Ultimatum)

1. cerere categorică, care nu admite discuții și obiecții, de a îndeplini o condiție pusă sub amenințarea folosirii forței sau altor represiuni.
2. hotărâre irevocabilă, ultim cuvânt.
 

ultimo

Parte de vorbire:  adv.  
Etimologie: (it. ultimo)

1. în ultimul rând; în ultimă instanță.
2. (muz.) ~a volta = ultima dată.
 

ultimogenitură

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. ultimogéniture)

1. regim al unor societăți în care ultimul născut dintre frați are drept de moștenire.
2. (antonim) primogenitură.
 

aalenian, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.n.  
Etimologie: (fr. aalénien)

1. I. din primul etaj al jurasicului mediu (sau ultimul al jurasicului inferior).
2. care aparține aalenianului, specific aalenianului; care se referă la această perioadă.
3. II. primul etaj al jurasicului mediu sau ultimul etaj al jurasicului inferior.
 

abdomen

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr., lat. abdomen)

1. (anat.) cavitatea viscerală care formează partea inferioară a trunchiului uman; cavitate a corpului vertebratelor, între torace și bazin.
2. (zool.) ultimul segment al corpului la insecte; partea posterioară a corpului unor nevertebrate (artropode).
 

abioseston

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abioseston)

1. (biologie) mulțimea particulelor detritice suspendate în apă (sărată sau dulce); totalitatea componentelor moarte dintr-un seston; seston abiotic; tripton.
 

abstractizare

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (abstractiza)

1. operație a gândirii constând în a degaja din mulțimea însușirilor și legăturilor fenomenelor și obiectelor pe cele fundamentale, esențiale, generale; abstracție.
2. trecere de la concret la abstract.
3. (antonim) concretizare.
 

acceptabilitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acceptabilité)

1. faptul de a fi acceptat, de a putea fi acceptat.
2. mulțimea de condiții care fac ceva acceptabil.
3. (lingvistică) însușirea unui enunț de a fi acceptabil; exigența ca o propoziție să nu fie nici agramaticală, nici asemantică.
4. (antonim) inacceptabilitate.
 

acheulean, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. acheuléen)

1. (din) ultimul subetaj al paleoliticului inferior.