Dictionar

atac

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. attaque)

1. faptul de a ataca; acțiune de luptă ofensivă.
2. agresiune împotriva cuiva.
3. inițiativă într-un joc sportiv.
4. jucătorii care formează linia atacantă a unei echipe.
5. acțiune violentă și susținută împotriva unor teorii, concepții etc.
6. (med.) acces (2), criză, șoc.
7. (muz.) moment în care o voce sau un instrument începe să cânte; emisiune mai accentuată a unui sunet.
 

contraatac

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contre-attaque)

1. atac executat de forțe în apărare pentru a respinge inamicul pătruns în dispozitivul lor și pentru a restabili pozițiile.
2. (sport) atac imediat, ca răspuns la un atac al adversarului; contraripostă.
 

ghiontac

Parte de vorbire:  s.n. (reg.)  
Etimologie: (ghiont + -ac)

1. îmbucătură mare înghițită repede.
 

tăcăitură

Parte de vorbire:  s.f. (învechit)  
Etimologie: (tăcăi + -tură)

1. sunet exprimat prin interjecția „tac” (la intervale regulate); tăcăit, țăcănit.
2. sunet ritmic, caracteristic emis în timpul funcționării ceasornicului; ticăit.
3. palpitație a inimii; ticăit.
 

tâcâitură

Parte de vorbire:  s.f. (înv., reg.)  
Etimologie: (tâcâi + -tură)

1. ciocănitură sau bătaie ușoară (în ușă); (reg.) ticăitură.
 

țăcănitură

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (țăcăni + -tură)

1. zgomot scurt (repetat și ritmic); țăcănit.
 

abatiză

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. abattis)

1. (mil.) obstacol artificial format din copaci tăiați; baraj realizat din copaci culcați cu vârful spre inamic.
 

abietinee

Parte de vorbire:  s.f. pl.  
Etimologie: (fr. abiétinées)

1. (bot.) familie de rășinoase cu fructe în formă de con (reprezentanți: bradul, pinul, molidul etc.); abietacee, pinacee.
2. (la sg.) plantă din această familie.
 

ablativ

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (lat. ablativus, fr. ablatif)

1. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc.
2. ~ absolut = construcție sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziție circumstanțială, dintr-un substantiv (sau pronume) și un participiu în ablativ.
 

abocluzie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (ab- + ocluzie; cf. lat. ab „îndepărtat de...”, occlusio, -onis „închidere”)

1. (med.) dentiție în care dinții arcadei superioare (maxilarul superior) și ai arcadei inferioare (mandibula) nu se află în contact.
2. lipsă de contact între dinții arcadei inferioare și cei ai arcadei superioare.
 

abordaj

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (fr. abordage, it. abbordaggio)

1. acțiunea de a aborda și rezultatul ei; abordare.
2. manevră prin care o navă amarează alături de alta cu scopul de a o asalta; atacare a unei nave prin alăturare la bordul ei.
3. ciocnire accidentală între nave ori între o navă și un obstacol.
 

acantestezie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. acanthesthésie)

1. tulburare a sensibilității tactile constând în senzația de furnicare, de înțepături.
2. senzație de înțepături, fără să existe vreun stimul funcțional.