Dictionar

coerență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. cohérence, lat. cohaerentia)

1. însușirea de a fi coerent; legătură strânsă, logică între mai multe elemente, idei, lucruri.
2. (mat.) proprietate a unui sistem de axiome de a nu admite contradicții între nici o pereche de propoziții care pot fi deduse din el; consistență (2).
3. (fiz.) proprietate a undelor de a fi coerente (2).
 

incoerență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. incohérence)

1. faptul de a fi incoerent.
 

axiomatic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. axiomatique)

1. adj. întemeiat pe o axiomă, cu caracter de axiomă.
2. metodă ~ă = metodă științifică de expunere care, pornind de la axiome, deduce noi propoziții (teoreme).
3. s. f. disciplină care studiază înlănțuirea coerentă a axiomelor, în scopul asigurării corectitudinii fundamentelor matematicii și a utilizării corecte a deducției în științe; timologie.
 

coerent, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. cohérent, lat. cohaerens)

1. care prezintă coerență.
2. constituit din părți care sunt strâns, logic legate între ele; închegat, unitar; coeziv.
3. care menține o logică, armonie a gândirii.
4. (fiz.) (despre unde) care are aceeași lungime de undă și diferență de fază constantă în timp.
5. (antonime) antilogic, incoerent.
 

consistență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. consistance, it. consistenza)

1. stare a unui corp care are un anumit grad de densitate.
2. rezistență opusă de un corp la deformare, la sfărâmare.
3. (fig.) soliditate, tărie; fermitate.
4. (mat.) coerență (2).
5. (log.) însușire a unui sistem axiomatic de a nu fi contradictoriu.
 

dadaism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dadaïsme)

1. curent literar și artistic apărut în 1916 în Europa, caracterizat prin negarea și răsturnarea valorilor artistice, existente, cultivând ilogicul, arbitrarul irațional, suprimarea oricărei legături dintre gândire și expresie în literatură, colajele, alăturarea incoerentă de linii și de culori în artele plastice; dada.
 

dezordine

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr. désordre)

1. lipsă de ordine; neorânduială, deranj.
2. lipsă de organizare, de disciplină; debandadă.
3. (pl.) tulburări (sociale); revoltă, răscoală.
4. (fig.) confuzie (în idei); incoerență.
 

dislogie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dyslogie)

1. tulburare a limbajului, printr-o vorbire incoerentă, datorată unor modificări psihopatologice fără substrat neurologic.