Dictionar

ortodox, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. ortodoxe, lat. orthodoxus, gr. orthodoxos)

1. I. care aparține religiei creștine răsăritene.
2. care se conformează, care respectă doctrina considerată adevărată și predată oficial de fiecare dintre religii.
3. conform cu principiile tradiționale ale unei doctrine sau concepții.
4. II. adept al ortodoxiei.
5. membru al unei Biserici Ortodoxe.
6. (antonime) heterodox, neortodox.
 

ortodoxie

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. orthodoxie, gr., lat. orthodoxia)

1. (creștinism) una dintre cele trei mari confesiuni ale creștinismului; religia, biserica ortodoxă.
2. conformitate cu doctrina bisericii ortodoxe; ortodoxism.
3. caracter ortodox (într-o chestiune non-religioasă).
 

ortodoxism

Parte de vorbire:  s.n.  
Etimologie: (ortodox + -ism)

1. religia creștină ortodoxă; ortodoxie.
2. calitatea de a fi ortodox.
3. doctrină literară și ideologică românească din perioada interbelică; înclinare spre cultivarea temelor și motivelor religioase ortodoxe.
 

ortodoxist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (ortodox/ism/ + -ist)

1. I. referitor la ortodoxism, propriu ortodoxismului.
2. II. adept al ortodoxismului (conformitate, în orice domeniu, cu doctrina, principiile unei școli, grup et cetera, considerate drept singurele adevărate).
 

abate (1)

Parte de vorbire:  s.m.  
Etimologie: (it. abbate, lat. abbas,-atis, fr. abbe)

1. superior al unei abații.
2. superiorul unei mănăstiri catolice (similar cu starețul sau egumenul unei mănăstiri ortodoxe).
3. preot, cleric la catolici.
4. prior.
 

autocefalie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. autocéphalie)

1. independență a unei biserici ortodoxe naționale.
 

deviaționist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. déviationniste)

1. I. care are o conduită politică care se abate de la doctrina oficială; deviator.
2. II. membru al unui partid politic care se abate de la linia partidului; deviator.
3. (antonim) ortodox.
 

dieceză

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (după fr. diocèse)

1. (Imperiul Roman) circumscripție administrativă, reprezentând o subdiviziune a unei prefecturi, condusă de un vicar.
2. (religie) circumscripție ecleziastică plasată sub jurisdicția unui episcop rezidențial sau a unui arhiepiscop; eparhie ortodoxă; dioceză.
 

eterodoxie/heterodoxie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. hétérodoxie)

1. concepție care se abate de la doctrina oficială (ortodoxă) a bisericii; credință contrară unei dogme.
 

exarh

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. exarque, lat. exarchus, gr. exarkhos)

1. titlu dat unor înalți demnitari din Imperiul Roman de Răsărit care guvernau provinciile din Italia, Africa etc. în locul împăratului de la Constantinopol.
2. căpetenie a unei biserici ortodoxe autonome.
3. organ bisericesc de inspecție pentru mănăstirile care aparțin de o eparhie ortodoxă.