contesta

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. contester, lat. contestari)

1. a nu recunoaște ceva; a tăgădui, a nega.
2. (jur.) a face o contestație.

contestabil, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. contestable)

1. care poate fi contestat, pus la îndoială sau chestionat.
2. (antonime) incontestabil, necontestabil.

contestant, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. contestant)

1. (persoană) care contestă; contestatar, contestator.
2. I. care discută, pledează.
3. II. persoană care face sau introduce o contestație.

contestatar, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (fr. contestataire)

1. (cel) care exprimă o contestație.
2. (persoană) care contestă; contestator.
3. (persoană) care face obiecții sau protestează; contestator.

contestație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. contestation, lat. contestatio)

1. plnâgere, obiecție scrisă împotriva unei măsuri, a unei hotărâri judecătorești.
2. memoriu adresat unui organ ierarhic superior prin care se cere revizuirea sau anularea unui act ilegal comis de organul ierarhic inferior.

antiartă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr., engl. antiart)

1. artă lipsită de conținut.
2. curent în avangarda artistică a ultimelor decenii cu caracter contestatar față de arta academistă.
3. producție care nu respectă principiile artei (academice); producție antiartistică.

atestație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (cf. fr. attestation, it. attestazione)

1. acțiunea de a atesta ceva verbal sau în scris; atestare.
2. documentul în sine care atestă ceva; certificat, adeverință.
3. (var.) (înv.) atestațiune.
4. (antonime) contestație, contestare.

autenticitate

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. authenticité)

1. faptul, calitatea de a fi autentic; originalitate.
2. calitatea a ceea ce nu poate fi contestat.
3. (antonim) inautenticitate.

brută

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. brute)

1. animal lipsit de rațiune.
2. (prin analogie) om cu manifestări de animal; persoană care vădește violență în comportare și lipsă de inteligență, sensibilitate și morală; bestie.
3. (prin metaf.) partea animală care subzistă în om.
4. (neologism) (fig.) persoană care stăpânește incontestabil un domeniu.

conformist, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. conformiste)

1. I. care se conformează pasiv uzanțelor și tradițiilor stabilite.
2. care respectă strict normele, tradiția, morala curentă etc.
3. II. adept al conformismului; cel care se conformează din interes părerilor, convingerilor altora.
4. (antonime) anticonformist, contestatar, nonconformist.

contencios, -oasă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (după lat. contentiosus, fr. contentieux)

1. s. n. (în unele state) serviciu de avocați în cadrul unor organe ale puterii de stat, al unor întreprinderi sau instituții, care apără drepturile și interesele juridice ale acestora.
2. ~ administrativ = a) organ de jurisdicție care rezolvă litigiile dintre stat și persoanele fizice; b) ansamblu de forme după care se rezolvă asemenea litigii.
3. adj. care este contestat, discutabil; litigios.
4. (jur.) procedură ~oasă = procedură de rezolvare în contradictoriu de către un organ de jurisdicție a unui conflict de interese.