OK
X
contesta
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (fr. contester, lat. contestari)
1.
a
nu
recunoaște
ceva;
a
tăgădui,
a
nega.
2.
(jur.)
a
face
o
contestație.
contestabil, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. contestable)
1.
care
poate
fi
contestat,
pus
la
îndoială
sau
chestionat.
2.
(antonime)
incontestabil,
necontestabil.
contestant, -ă
Parte de vorbire:
I. adj., II. s.m.f.
Etimologie: (fr. contestant)
1.
(persoană)
care
contestă;
contestatar,
contestator.
2.
I.
care
discută,
pledează.
3.
II.
persoană
care
face
sau
introduce
o
contestație.
contestatar, -ă
Parte de vorbire:
adj., s.m.f.
Etimologie: (fr. contestataire)
1.
(cel)
care
exprimă
o
contestație.
2.
(persoană)
care
contestă;
contestator.
3.
(persoană)
care
face
obiecții
sau
protestează;
contestator.
contestație
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. contestation, lat. contestatio)
1.
plnâgere,
obiecție
scrisă
împotriva
unei
măsuri,
a
unei
hotărâri
judecătorești.
2.
memoriu
adresat
unui
organ
ierarhic
superior
prin
care
se
cere
revizuirea
sau
anularea
unui
act
ilegal
comis
de
organul
ierarhic
inferior.
antiartă
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr., engl. antiart)
1.
artă
lipsită
de
conținut.
2.
curent
în
avangarda
artistică
a
ultimelor
decenii
cu
caracter
contestatar
față
de
arta
academistă.
3.
producție
care
nu
respectă
principiile
artei
(academice);
producție
antiartistică.
atestație
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (cf. fr. attestation, it. attestazione)
1.
acțiunea
de
a
atesta
ceva
verbal
sau
în
scris;
atestare.
2.
documentul
în
sine
care
atestă
ceva;
certificat,
adeverință.
3.
(var.)
(înv.)
atestațiune.
4.
(antonime)
contestație,
contestare.
autenticitate
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. authenticité)
1.
faptul,
calitatea
de
a
fi
autentic;
originalitate.
2.
calitatea
a
ceea
ce
nu
poate
fi
contestat.
3.
(antonim)
inautenticitate.
brută
Parte de vorbire:
s.f.
Etimologie: (fr. brute)
1.
animal
lipsit
de
rațiune.
2.
(prin
analogie)
om
cu
manifestări
de
animal;
persoană
care
vădește
violență
în
comportare
și
lipsă
de
inteligență,
sensibilitate
și
morală;
bestie.
3.
(prin
metaf.)
partea
animală
care
subzistă
în
om.
4.
(neologism)
(fig.)
persoană
care
stăpânește
incontestabil
un
domeniu.
conformist, -ă
Parte de vorbire:
I. adj., II. s.m.f.
Etimologie: (fr. conformiste)
1.
I.
care
se
conformează
pasiv
uzanțelor
și
tradițiilor
stabilite.
2.
care
respectă
strict
normele,
tradiția,
morala
curentă
etc.
3.
II.
adept
al
conformismului;
cel
care
se
conformează
din
interes
părerilor,
convingerilor
altora.
4.
(antonime)
anticonformist,
contestatar,
nonconformist.
contencios, -oasă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (după lat. contentiosus, fr. contentieux)
1.
s.
n.
(în
unele
state)
serviciu
de
avocați
în
cadrul
unor
organe
ale
puterii
de
stat,
al
unor
întreprinderi
sau
instituții,
care
apără
drepturile
și
interesele
juridice
ale
acestora.
2.
~
administrativ
=
a)
organ
de
jurisdicție
care
rezolvă
litigiile
dintre
stat
și
persoanele
fizice;
b)
ansamblu
de
forme
după
care
se
rezolvă
asemenea
litigii.
3.
adj.
care
este
contestat,
discutabil;
litigios.
4.
(jur.)
procedură
~oasă
=
procedură
de
rezolvare
în
contradictoriu
de
către
un
organ
de
jurisdicție
a
unui
conflict
de
interese.