coordonare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (coordona)

1. acțiunea de a coordona.
2. raport, relație într-un enunț între două sau mai multe propoziții ori părți de propoziție pe același plan gramatical, nedependente una de cealaltă.
3. raport între mai multe noțiuni de același fel, subordonate aceleiași noțiuni.

incoordonare

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (după fr., engl. incoordination)

1. necoordonare.
2. (med.) lipsă de coordonare în mișcări, consecință a unor leziuni ale sistemului nervos sau a unor stări patologice ale aparatului locotomotor.

ataxofemie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. ataxophémie)

1. tulburare în coordonarea musculaturii aparatului fonator.

atelaj

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. attelage)

1. animalele de tracțiune înhămate la un vehicul și harnașamentul necesar.
2. harnașament pentru caii unui atelaj (1).
3. echipament de legătură dintre două vehicule.
4. figură de stil, prin coordonarea unui termen concret cu unul abstract.

central, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. central, lat. centralis)

1. adj. care se află în centru; provenit de la centru.
2. (fig.) care ocupă o poziție principală.
3. care conduce de la centru.
4. s. f. organizație, instituție de coordonare a unei activități dintr-un anumit domeniu.
5. ansamblu de instalații tehnice unde se produce centralizat energie, se efectuează o anumită operație tehnologică etc.
6. stațiune prin care se pun în legătură posturile de rețele de telecomunicații.

coordonat, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. coordonné)

1. adj. pus de acord.
2. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție care se află în raport de coordonare cu alta.
3. s. f. (mat.) fiecare dintre numerele care precizează poziția unui punct față de un sistem de referință dat.
4. (pl.) sistem de cercuri imaginare (meridiane și paralele) prin care se determină poziția unui punct de pe glob.
5. ~e astronomice = sistem de linii care permit determinarea poziției aștrilor pe bolta cerească.
6. (fig.) direcție, reper; situație; cadru.

coordonativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. koordinativ)

1. grup ~ = grup de cuvinte cu rol de părți de propoziție nepredicative, în relație de coordonare, nedependente sau dependente de un element regent, comun tuturor, ori regente față de un element subordonat tuturor.

coordonator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. coordonnateur)

1. adj., s. m. f. (cel) care îndeplinește o funcție de coordonare.
2. adj. conjuncție ~oare = conjuncție care stabilește un raport de coordonare.
3. s. n. aparat care indică automat locul unui avion în spațiu și distanța parcursă de el de la punctul de decolare.