supremație

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. suprématie)

1. superioritate absolută; poziție dominantă; preponderență.

suprematism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (rus. suprematizm)

1. grupare abstracționistă în pictura rusă a celui de-al doilea deceniu al sec. XX și teorie estetică care susține supremația sensibilității „pure”, exprimată prin acțiunea formelor geometrice și a culorii asupra simțurilor.

antinomism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. antinomisme, germ. Antinomismus)

1. tendință de negare a legilor sau legalității.
2. (teol.) doctrină care propovăduiește, în numele supremației grației, indiferența față de legi.

brahmanism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. brahmanisme)

1. complex de religii indice, cu caracter politeist, a căror divinitate supremă este Brahma.

clasicism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. classicisme)

1. atitudine estetică fundamentală, ca-racterizată prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional, elementele frumosului în conformitate cu anumite norme, tinzând spre un tip ideal, senin și echilibrat al perfecțiunii formelor, care caracterizează cultura antichității greco-latine și alte momente ale diverselor culturi dominate.
2. curent în arta și literatura europeană din sec. XVII-XVIII caracterizat prin imitarea modelelor antichității greco-latine, prin supremația principiilor morale, prin triumful rațiunii asupra sentimentelor și fanteziei, prin cultul pentru adevăr și natural, prin respectarea strictă a anumitor reguli, prin ordine, echilibru și claritate.
3. perioadă în istoria culturii universale și naționale ale cărei creații reprezintă maximum de realizare artistică și modele demne de urmat.

consul

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat., fr. consul)

1. (în Roma antică) fiecare dintre cei doi magistrați care se alegeau anual pentru a exercita puterea supremă.
2. fiecare dintre cei trei magistrați supremi care au guvernat Republica Franceză între 1799 și 1804.
3. agent diplomatic însărcinat să reprezinte și să apere interesele administrativ-juridice și economice ale țării sale și ale compatrioților săi într-o țară străină.

dictatură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. dictature, lat. dictatura)

1. (în Roma antică) demnitatea de dictator; timpul cât acesta exercita puterea.
2. formă de guvernare în care puterea supremă aparține unui dictator.
3. conducere a socității exercitată de o clasă socială dominantă.
4. (fig.) putere absolută, fără control; purtare despotică, tiranică.

hegemonie

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. hégémonie, gr. hegemonia)

1. drept al unui oraș antic de a conduce treburile confederației din care făcea parte.
2. supremație politică sau economică a unui oraș într-o țară; supremație, dominație; rol conducător.