OK
X
predica
Parte de vorbire:
vb.
Etimologie: (lat. praedicare)
1.
intr.
a
rosti
o
predică.
2.
(fil.)
a
atribui
unui
obiect
o
calitate
sau
un
atribut.
3.
tr.
a
recomanda
cu
insistență;
a
propovădui.
predică
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (it. predica)
1.
cuvântare
rostită
de
preot
în
biserică,
axată
pe
un
text
biblic
și
cuprinzând
învățături.
2.
(peior.)
expunere
cu
conținut
moralizator;
dojană.
predicabil, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. prédicable, it. predicabile, lat. praedicabilis)
1.
adj.
care
poate
fi
predicat,
propovăduit.
2.
s.
n.
(fil.)
noțiune
universală
(gern,
specie
etc.).
predicabilitate
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (engl. predicability)
1.
însușirea
de
a
fi
predicabil.
predicament
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. prédicament, it. predicamento)
1.
(fil.)
categorie,
noțiune
fundamentală
(substanță,
cantitate,
calitate
etc.).
predicant
Parte de vorbire:
s.m. (Bucov.)
Etimologie: (germ. Prädikant)
1.
persoană
care
compune
și
rostește
un
discurs,
care
are
talentul
de
a
vorbi
frumos
în
fața
unui
public;
orator.
2.
persoană
care
predică;
persoană
care
propagă
idei,
concepții,
doctrine
etc.;
predicator.
predicant, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (predică + -ant)
1.
(despre
ton)
de
predică,
moralizator.
predicat
Parte de vorbire:
s.n.
Etimologie: (fr. prédicat, lat. praedicatum)
1.
parte
principală
a
propoziției
care
atribuie
subiectului
o
acțiune,
o
stare,
o
însușire.
2.
~
verbal
=
predicat
exprimat
printr-un
verb
predicativ
la
un
mod
personal,
locuțiune
verbală,
adverb
sau
interjecție
predicativă;
~
nominal
=
predicat
exprimat
printr-un
verb
copulativ
și
un
nume
predicativ.
3.
(log.)
termen
al
unei
judecăți
care
afirmă
sau
neagă
ceva
în
legătură
cu
subiectul.
4.
(log.
simbolică)
element
constitutiv
al
funcțiilor
specifice
calculului
de
predicate.
5.
(mat.)
enunț
care
depinde
de
una
sau
mai
multe
variabile
și
căruia,
pentru
orice
valoare
dată
variabilelor,
îi
corespunde
o
propoziție.
afirmativ, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (fr. affirmatif, lat. affirmativus)
1.
(și
adv.)
care
afirmă
ceva;
pozitiv.
2.
(log.;
despre
judecăți)
care
enunță
aparența
însușirii
exprimate
de
predicat
la
obiectul
exprimat
de
subiect.
afirmație
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. affirmation, lat. affirmatio)
1.
enunț
prin
care
se
afirmă
ceva.
2.
(log.)
judecată
în
care
se
enunță
existența
unui
anumit
raport
între
subiect
și
predicat.
bimembru, -ă
Parte de vorbire:
adj.
Etimologie: (it. bimembre)
1.
cu
două
membre,
cu
doi
membri.
2.
propoziție
~ă
=
propoziție
în
care
există
și
subiectul
și
predicatul.
calitate
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. qualité, lat. qualitas)
1.
sinteza
laturilor
și
însușirilor
esențiale
ale
obiectelor,
fenomenelor
sau
proceselor.
2.
însușire
(bună
sau
rea);
caracteristică
pozitivă.
3.
(log.)
însușire
a
unei
judecăți
predicative
de
a
fi
afirmativă
sau
negativă.
4.
situație,
poziție,
titlu,
condiție
care
constituie
sau
dă
un
anumit
drept.
5.
(șah)
diferența
de
valoare
dintre
un
turn
și
un
nebun
sau
un
cal.
cantitate
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. quantité, lat. quantitas)
1.
totalitatea
determinărilor
obiectelor,
fenomenelor
și
proceselor,
care
indică
aspectul
lor
măsurabil
din
punctul
de
vedere
al
mărimii,
numărului,
volumului,
duratei
etc.
2.
tot
ceea
ce
poate
fi
numărat
sau
măsurat.
3.
câtime,
număr,
mărime.
4.
(log.)
criteriu
de
clasificare
a
judecăților
de
predicație
după
sfera
subiectului.
5.
durata
rostirii
unui
sunet,
a
unei
silabe.
capucinadă
Parte de vorbire:
s.
Etimologie: (fr. capucinade)
1.
afectare
a
devoțiunii.
2.
(fam.)
predică,
discurs
moralizator.