predicativ, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. prédicatif)

1. adj. care formează sau poate forma predicatul; cu valoare de predicat.
2. verb ~ = verb care poate forma singur predicatul unei propoziții; nume ~ = nume care, împreună cu un verb copulativ, formează predicatul; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de nume predicativ pe lângă un verb copulativ din regentă; element ~ suplimentar = parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb și de subiect sau obiect); propoziție ~ă suplimentară (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește în frază rol de element predicativ suplimentar.
3. (log.) referitor la predicat.

predicativitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (predicativ + -itate)

1. însușire a unui cuvânt de a avea funcție de predicat.

predicativiza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (predicativ + -iza)

1. a transforma în predicat un verb la un mod nepersonal.

calitate

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. qualité, lat. qualitas)

1. sinteza laturilor și însușirilor esențiale ale obiectelor, fenomenelor sau proceselor.
2. însușire (bună sau rea); caracteristică pozitivă.
3. (log.) însușire a unei judecăți predicative de a fi afirmativă sau negativă.
4. situație, poziție, titlu, condiție care constituie sau dă un anumit drept.
5. (șah) diferența de valoare dintre un turn și un nebun sau un cal.

coordonativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (germ. koordinativ)

1. grup ~ = grup de cuvinte cu rol de părți de propoziție nepredicative, în relație de coordonare, nedependente sau dependente de un element regent, comun tuturor, ori regente față de un element subordonat tuturor.

copulativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. copulatif, lat. copulativus)

1. (despre conjuncții) care leagă (părți de) propoziții de același fel.
2. verb ~ = verb în alcătuirea predicatului nominal, făcând legătura între subiect și numele predicativ; copulă (1); propoziție ~ă = propoziție coordonată legată prin asociere de coordonata ei.
3. (log.; despre judecăți afirmative) care are mai multe subiecte legate de același predicat.

excepție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. exception, lat. exceptio)

1. ceea ce nu se conformează unei reguli generale; abatere de la o normă (generală).
2. complement circumstanțial de ~ = complement care desemnează obiectul sau faptul ce exprimă o excepție în raport cu subiectul, cu numele predicativ sau cu complementul; propoziție de ~ = propoziție circumstanțială care corespunde complementului circumstanțial de excepție; cu ă = afară de...; fără ~ = fără deosebire; de ~ = excepțional.
3. mijloc de apărare în justiție care tinde să schimbe soluționarea cazului sau să atace forma de judecată.

nominativ, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.n.  
Etimologie: (lat. nominativus, fr. nominatif)

1. adj. care denumește, care conține nume; nominal (ex. invitație nominativă).
2. (fin.) obligație ~ă = obligație pe care este scris numele creditorului.
3. s.n. caz al declinării în care stau subiectul, apoziția și numele predicativ.

participiu

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (lat. participium, fr. participe)

1. mod verbal nepersonal și nepredicativ, cu forme deosebite după gen și număr, care exprimă acțiunea suferită de un obiect.