Dictionar

nova

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. nover, lat. novare)

1. a supune (o obligație) unei novații.
 

novă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr., lat. nova)

1. stea a cărei strălucire crește brusc, pentru a scădea apoi încet și adesea cu fluctuații.
 

bossa-nova

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr., port. bossa-nova)

1. dans de perechi modern, cu ritm de rumbă, de origine braziliană; melodia corespunzătoare.
 

inova

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. innover, lat. innovare)

1. intr. a face o inovație.
2. tr. a introduce o noutate într-un domeniu, sistem etc.
 

novațian, -ă

Parte de vorbire:  I. adj., II. s.m.f.  
Etimologie: (fr. novatien)

1. I. referitor la novațianism, doctrina eretică a lui Novatian (sec. V-VIII).
2. referitor la Novatian, preot și antipapă roman din secolul al III-lea.
3. II. adept, discipol al novațianismului; creștin din secolul al III-lea, care a condamnat a doua căsătorie și care nu a acceptat să-i pocăiască pe cei care au păcătuit după botez.
 

novațianism

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: ( fr. novatianisme)

1. doctrină a lui Novatian (sec. V-VIII), care punea la îndoială bunătatea lui Dumnezeu și dovedea un rigorism excesiv, considerând că păcatul abjurării credinței nu poate fi iertat.
 

novație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. novation, lat. novatio)

1. stingere a unei datorii vechi prin crearea alteia noi.
2. înțelegere intervenită între părțile interesate, în baza căreia are loc înlocuirea debitorului printr-o altă persoană care preia obligațiile stabilite inițial.
3. înlocuire a unui contract de comerț exterior prin altul nou.
 

novator, -oare

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. novateur, lat. novator)

1. adj. înnoitor.
2. s. m. f. om cu idei și concepții noi; cel care introduce o noutate într-un domeniu oarecare.
 

acetil

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acétyle)

1. radical organic monovalent, din acidul acetic.
 

acil

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. acyl)

1. radical monovalent derivat din acizii organici.
 

acuza

Parte de vorbire:  vb.  
Etimologie: (fr. accusare)

1. a învinui, a învinovăți; a incrimina.
2. (jur.) a imputa cuiva un delict, o crimă.
3. a arăta, a vădi, a dovedi; a manifesta.
 

acuzat, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.m.f.  
Etimologie: (acuza)

1. (persoană) care face obiectul unei acuzații, care este inculpată; învinuit, învinovățit, pârât.
 

acuzație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. accusation, lat. accusatio)

1. acțiune în justiție prin care cineva este acuzat; acuzare.
2. orice reproș, orice imputare făcută unei persoane pentru o culpă, un defect.
3. (var.) (înv.) acuzațiune.
4. (antonime) disculpare, dezvinovățire.
 

alaun

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (germ. Alaun)

1. sulfat dublu al unui metal trivalent sau monovalent; sulfat dublu de aluminiu și potasiu; piatră-acră.