aranjament

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. arrangement)

1. acord, înțelegere.
2. mod de alcătuire, de dispunere.
3. ~ muzical = transcriere a unei piese muzicale pentru alte instrumente sau formații decât acelea pentru care a fost compusă.
4. (mat.; pl.) totalitatea posibilităților de așezare a unui număr dat de obiecte, astfel încât două grupe oarecare să difere între ele fie prin natura obiectelor, fie prin ordinea lor.

arhitectură

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. architecture, lat. architectura)

1. știința și arta de a proiecta și construi clădiri potrivit anumitor proporții și reguli.
2. stilul, caracterul distinctiv al unei construcții, al unei epoci.
3. (fig.) structură, alcătuire internă a ceva; constituție (I, 2).

celulă

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. cellule, lat. cellula)

1. element constitutiv fundamental al materiei vii, alcătuit din membrană, citoplasmă și nucleu.
2. cea mai mică unitate muzicală, care intră în alcătuirea motivului.
3. unitate organizatorică de bază în unele partide comuniste și muncitorești.
4. fiecare dintre cămăruțele unui fagure de albine.
5. încăpere strâmtă în închisori, pentru detențiunea izolată a celor închiși.
6. ansamblu format din fuzelajul, aripile și ampenajele unui avion.
7. formație de zbor din două avioane de luptă.
8. (tehn.) compartiment al unui dispozitiv, din unul sau mai multe elemente egale.

componență

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (compon/ent/ + -enţă)

1. totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate; compoziție, alcătuire.

construcție

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. construction, lat. constructio)

1. faptul de a construi; construire.
2. alcătuire, compunere.
3. clădire, lucrare, edificiu.
4. (pl.) ramură a economiei naționale care are ca obiect executarea clădirilor.
5. ~ii de mașini = ramură a industriei care produce mașini, unelte, instalații, utilaje.
6. grup (stabil) de cuvinte între care există anumite raporturi gramaticale.
7. mod de aranjare a cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în frază.

copulativ, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. copulatif, lat. copulativus)

1. (despre conjuncții) care leagă (părți de) propoziții de același fel.
2. verb ~ = verb în alcătuirea predicatului nominal, făcând legătura între subiect și numele predicativ; copulă (1); propoziție ~ă = propoziție coordonată legată prin asociere de coordonata ei.
3. (log.; despre judecăți afirmative) care are mai multe subiecte legate de același predicat.