Dictionar

antidialectic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (anti- + dialectic)

1. (filozofie) împotriva dialecticii; care nu ține seamă de principiile dialecticii.
 

artă

Parte de vorbire:  s.  
Etimologie: (fr. art, lat. ars, artis)

1. formă a activității umane care oglindește realitatea în imagini expresive; totalitatea operelor care aparțin acestei forme.
2. operă de ~ = operă rezultată din activitatea artistică creatoare.
3. ~e liberale = denumire dată în învățământul medieval gramaticii, retoricii, dialecticii (trivium), aritmeticii, geometriei, astronomiei și teoriei muzicii (quadrivium).
4. îndemânare deosebită, pricepere, măiestrie, abilitate.
5. ~ militară = parte a științei militare care studiază teoria și practica pregătirii și ducerii acțiunilor de luptă și a războiului.
 

dialectic, -ă

Parte de vorbire:  adj.  
Etimologie: (fr. dialectique, lat. dialecticus)

1. adj. conform cu principiile dialecticii; bazat pe dialectică.
2. care privește fenomenele de pe pozițiile dialecticii.
3. s. f. (ant.) arta de a ajunge la adevăr descoperind contraziceri în raționamentul adversarului.
4. (în evul mediu) arta deosebirii adevărului de neadevăr.
5. (în filozofia marxistă) teorie generală despre dezvoltarea naturii, a societății și gândirii, precum și metodă de cunoaștere și de transformare a lumii.
6. procesul mișcării și al dezvoltării fenomenelor.
 

dialectician, -ă

Parte de vorbire:  s.m.f.  
Etimologie: (fr. dialecticien)

1. specialist în dialectică.
2. cel care, gândind, vorbind sau scriind, aplică procedeele dialecticii.
3. cel care raționează cu artă și metodă.
4. (filosofia antică) persoană care folosește arta discuției în contradictoriu.
 

metafizic, -ă

Parte de vorbire:  adj., s.  
Etimologie: (fr. métaphysique, /II/, lat. metaphysica, gr. metaphysiki, germ. Metaphysik)

1. adj. referitor la metafizică.
2. s. f. parte a filozofiei idealiste, având ca obiect fenomenele care nu pot fi percepute prin simțuri, care depășesc cadrul experienței.
3. metodă de cunoaștere, opusă dialecticii, care consideră fenomenele izolate unele de altele și imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creștere și neagă contradicțiile interne ale fenomenelor.
 

negație

Parte de vorbire:  s.f.  
Etimologie: (fr. negation, lat. negatio)

1. negare.
2. judecată, propoziție care neagă ceva.
3. semn grafic care arată o negație (în logică sau matematică).
4. cuvânt care dă un sens negativ unei propoziții.
5. categorie a dialecticii care reflectă trecerea de la o calitate la alta, înlăturarea vechiului și afirmarea noului, unitatea dintre continuu și discontinuu în procesul dezvoltării.
6. negarea ~i = principiu fundamental al dialecticii potrivit căruia dezvoltarea este înțeleasă ca un proces continuu de înnoire, de negare și preluare selectivă a vechiului.
7. anulare a repartizării unui absolvent al învățământului superior în vederea angajării pe alt post.